Mazăre sau gazon?

Am avut de luat o decizie foarte grea. Bucățica de pământ din stanga casei, aceea care se transformase în tranșee atunci când au  venit meseriașii să-mi desfunde canalizarea, rămăsese cheală pentru că, nu-i așa, GAZON și TÂRNACOP nu-s prea buni prieteni. Am supus dezbaterii publice problema dreptunghiului de pământ, ce facem cu el, punem iar gazon sau... îl folosim pentru experimentele noastra agricole? Nu am reușit să obțin o unanimitate, fetelor le-ar fi plăcut să mai aibă un locșor cu iarbă ca să poată merge desculțe dar le-ar fi plăcut la fel de mult și să mai vadă evoluând vreo plăntuță dătătoare de păstăi sau în alt fel roditor. Jumătatea era de acord cu orice hotărâre aș fi luat eu, așa că greul a picat pe umerii mei. Dreptu-i că și mie mi-ar fi  plăcut  să mai am ocazia să admir fâșiuța aia de gazon, de multe ori ieșeam pănă în ușa casei doar cu gândul  ăsta, dar nu am rezistat tentației de a-i da o altă utilizare. Așa că săptămâna trecută am săpat-o (o săpasem și-n toamnă și a mers ca uns) și, ajutată de Ioana am pus mazăre. Așa arată acum, nu ne rămâne decăt să zicem Doamne-ajută!

Tolba cu povești

Mai nou citesc o carte de povești. Nu mă întrebați dacă am dat în mintea copiilor, eu sunt un copil cu copii ca să-l citez pe tata. Și e bine să rămâi copil, am citit eu undeva că pe aceia care nu mai știu să fie copii îi ia Tata Dumnezeu la el. Eeeeh, și eu nu vreau să plec nicăieri ... :)

Cartea se numește "Tolba cu povești", a primit-o Ioana în dar chiar de la amabila autoare, Claudia Groza.  Pufoasa când a văzut cartea cu autograf și tot tacâmul a exclamat: oaaaa, ce fain, e a doua carte pe care o primesc cu autograful autorului, a picat la fix, chiar nu mai aveam nimic de citit.

Am vrut să scriu mai devreme despre asta, dar m-am luat cu alte treburi, acuma-mi fac timp, până nu e prea târziu. Trebuie sa vă spun că pe blogul Claudiei Groza puteți citi despre un Eveniment INTERESANT PENTRU MĂMICI ŞI COPII la care mi-ar plăcea să particip dacă aș fi din București. Cum nu sunt, dau sfoară în țară pentru cei care sunt interesați.

Cu cine mă întâlnii eu azi

În dimineața asta mi-a revenit mie sarcina, plăcută de altfel, de a o duce pe Ioana la școală. Jumătatea a plecat cu noaptea-n cap cu niște treburi, așa că am luat copil pufos de mână și p-aici ți-e drumul, am tăgârțat-o după mine, la propriu, fiindca așa plecăm noi două de acasă, ca niște dive, cu cel puțin 10 minute în întârziere. Minute pe care încercăm să le recuperăm mergând ca la maraton. Pe drum o întreb pe Ioana dacă vrea să mai trec pe la piață să cumpăr niște salată că aia de ieri s-a terminat. Ea intră în panică: noi suntem în întârziere și ție îți arde de salată. Nu acuma măi omule, după ce te las pe tine la școala. Ah, bine, du-te.

Am ajuns la școală  la ora opt fără un minut (ceeeeee, n-am întârziat), după aceea dau o fugă la piață și mai iau una, alta, până fac de două sacoșele respectabile. O apuc pe străduța mea preferată, ajung la chioșcul de ziare, mă opresc, cumpăr nr. 1 din revista " Ușor de croșetat", și merg agale către casă. Nicio grabă, niciun gând care să-mi accelereze pasul. La un moment dat văd venind din față o mașină care urcă încet pe trotuar la zece pași în fața mea. Pe trotuar era un stâlp ancorat în asfalt cu o sârmă groasă. Mașina înainta foarte încet spre stâlp și eu eram curioasă să văd când o să se oprească, fiindca mai avea foarte puțin și ajungea la sârma. Când a oprit eram deja în dreptul ei și-mi arunc un ochi înspre șofer, acesta îmi zâmbea. Hiiii, dar asta e bărbatul meu! Și mașina asta e mașina noastră! Și eu mă uitam la sârma aia amărâtă fără să văd ce era mai important.

Jumătatea zice, hai bagă capu-aici, ne pupăm de bun rămas, el își continuă drumul spre treaba lui, eu îmi balansez molcom salatele și ridichiile spre casă.

Să-i dăm o mână de ajutor Gabrielei

Ieri am primit un mesaj de la Ady. Îmi spunea despre boala mamei sale, o  tumoră cerebrală benignă care ștrangulează nervul optic. Momentan, Gabriela nu mai vede deloc cu ochiul drept și fără intervenţie chirurgicală, tumora duce la orbire. În ţară, nu există aparatura necesară pentru o astfel de operaţie de mare precizie şi fineţe, și totuşi speranţă există: medicii din ţară i-au indicat Gabrielei Tudorache Institutul Internaţional de Neuroştiinţe (INI) din Hanovra, Germania, mai exact pe prof. dr. Rudolf Fahlbusch, dar costurile acestei operații depășesc cu mult posibilitățile modestei familii.

Este greu să vorbești despre suferința altora, cel puțin mie îmi este greu, de cele mai multe ori nu-mi găsesc cuvintele potrivite. Puteți citi întreaga poveste aici și dacă vă este cu putință, ajutați!

DIVERTA - Magazin (ne)preferat

Ioana are doua magazine preferate. Unul cu tot felul de bibelouri și obiecte numai bune de făcut cadou, si al doilea, Diverta. Dacă la primul mergem nu mergem când ieșim în oraș, la Diverta, face ea ce face si mă convinge să intrăm măcar un pic. De multe ori, fiindcă Diverta este in mall, eu mă duc prin magazinele vecine si ea mă asteaptă să vin s-o iau. Eu mă bucur că e așa atașată de cărți, în vremile astea când aud tot mai mulți părinți plângându-mi-se: "nu vrea domnule să citească o carte... acuma ce să-i fac, să-l bat, să-l omor?" Cum spuneam, eu sunt mândră că fetele mele găsesc, împreună cu mine, plăcerea de a citi o carte, și, în naivitatea mea, mă gândeam că pentru vânzătoarele din magazinele de cărți trebuie sa fie o bucurie să vadă copii răsfoind cărți. Mda, asta gândeam eu... 

Odată mi-a spus Ioana că nu crede că-s prea încântate vânzătoarele când o văd prin magazin. Eu am zis, ei, aș, de unde ți-a mai venit și ideea asta? Păi, uite, răsfoiam o carte și a venit vânzătoarea, a ridicat un ghiozdat care era căzut de pe un raft, dar nu-l dădusem eu jos, s-a uitat urât la mine și mi-a zis: dacă l-ai văzut căzut puteai să-l așezi la loc. Eu atunci i-am luat apărarea vânzătoarei, i-am zis că o fi avut și ea o zi grea si că poate până la urmă nici nu s-o fi uitat așa urât la ea. Nu, nu, știu eu ce-am vazut, a zis ea.

Am uitat întâmplarea asta, până azi când, după o săptămână de stat în casă pe motiv de febră și roșu in gât, ne-am oferit un moment de răsfăț în oraș. Și unde credeți că i-a fost dor Ioanei să meargă? Bineînțeles la Diverta. Am stat multicel, recunosc, am rasfoit cărți,  ne-am uitat după niște cadouri, am și cumpărat o carte... Dar nu asta e important. La un moment dat vine vănzătoarea printre rafturi ață la noi si ne abordează, dar mai mult parcă pe Ioana, o informează că atunci când mai intră singură în magazin să nu se sperie dacă ea o s-o controleze prin buzunare, uite așa, si-ncepe să-i pipăie geaca în zona buzunarelor. Si nu se oprește aici, zice "ia arată-mi tu mie ce ai în buzunare". Ioana s-a conformat. Doamna zâmbea, zâmbet fals, pe care l-am mai vazut în viața mea pe fețele celor neobișnuiți cu zâmbetul. Îi tot repeta Ioanei să nu se sperie, că ea o avertizează, că altă dată poate fi o altă colegă pe schimb și o poate căuta prin buzunare la ieșire, ea să nu se sperie. Îi tot dădea înainte cu să nu se sperie ăsta, exact așa cum ar comunica pasagerilor un pilot de avion în cădere liberă: păstrați-vă calmul! Ioana mea devenise roșie toată, nu înțelegea neam ce vrea femeia aia de la ea. Doamna s-a scuzat față de mine, că e nevoită să facă lucrurile astea, că mulți copii intră în gașcă și se îndeamnă la furat și se întoarce către Ioana: tu să nu te iei după alți copii dacă o să vii cu colegi de-ai tăi pe aici. Măi femeie, în primul rând că educație îi fac (i-am făcut) eu, mama ei adică, aici de față, poate n-ai observat. În al doilea rând, te uiți că vorbeși cu un copil de 8 ani și ceva care n-a ieșit în viața lui singur din casă nici până la colțul străzii, cum ar putea să vină în gașcă la furat? Și în al treilea rând, cum îți permiți să jignești în așa hal un copil și implicit pe cea care-l însoțește, scotocindu-l prin buzunare în magazin? Aaaaa, te simți un James Bond în varianta feminină? Atunci fă bine și așteaptă-ne la ieșire, acolo poți să ne ceri să ne întoarcem hainele pe dos, să ne cauți în genți, dar până atunci, lasă-ne să rasfoim în tihnă. Adică nu, știi ceva, nouă ne-a cam picat un păr in pofta de răsfoit, la revedere, adică nu la revedere, asta ar însemna să ne mai întoarcem... Bineînțeles că răspunsul ăsta i l-am servit DOAR în mintea mea și mult mai regret acum asta. La zâmbetul forțat al vânzătoarei am răspuns si eu cu un zâmbet, la fel de forțat, sper că măcar asta s-a văzut, i-am spus că înțeleg că-și face meseria, dar în același timp sper că nu a speriat-o pe Ioana  așa de tare încât sa nu mai calce de acum înainte prin magazinul ei preferat. Doamna ar mai fi avut chef de vorbă dar mie, cum am mai spus, îmi picase un păr în pofta de discuții. Mi-am luat copilul de mână, am achitat cartea aleasă și am plecat.

Pe drum am devenit din ce în ce mai tristă, bănuiam eu ceva...  Ioni, mai mergi la Diverta? Neeeeee! M-a speriat rău de tot...

Ioana la Diverta cu jucăria pe care și-o dorește de ziua ei. (Sper să existe și prin alte magazine)

Puișor cu dor de verde

Ieri am făcut  un puișor, provocarea plecând de la  Atelierul Elenei.

După o zi de trebăluit pe afară (cât e de frumos să pregătești pământul pentru semințele și răsadurile ce urmează să le plantezi, eu sunt fascinată!), pe seară zic: ia să mă odihnesc eu un pic meșterind un puișor. Asistentă mi-a fost Ioana, controlor de calitate tot Ioana, pfiuu... câteodata poate fi atât de categorică... La sfârsit am fost amandouă mulțumite de rezultat,  mai aveam însă de rezolvat o problemă: unde o să stea puișorul? M-am plimbat cu el prin casă încercând să-i găsesc un loc confortabil dar într-un moment de neatenție a zbughit-o din palma mea si unde credeți că a aterizat?

În cutiuța cu răsaduri! Măăăi, acolo nu e voie!!! Dupa mutrița dezamăgită pe care a făcut-o  mi-am dat seama că suntem frați de suferință, că după atâta iarnă amândoi tânjim după verde, așa că l-am lăsat să-și așeze cartierul general acolo, dar nu înainte de a-mi da în scris că nicio frunzuliță n-o să se miște de la locul ei...

Ultimul martisor... cred

Ultimul martisor din anul acesta. N-am putut refuza invitatia de a participa la un alt concurs, de data aceasta pe Scrapper in Romania, http://scrapper-in-romania.blogspot.com 

Sunt o capsunica romaneasca. Nu va uitati ca-s alba, sunt doar un PUI de capsunica! Pana la vara ma si inrosesc ma si indulcesc iar de aroma... nici nu vreau sa amintesc. Na, c-am facut o rima. Capsunica poeteasa, cine a mai pomenit? 

Am Marie de 13 ani

Azi e ziua Mariei (Firicica), 13 ani. De o saptamana freamata de nerabdare. Ii plac surprizele, nu vrea sa primeasca daruri inainte de ziua ei.  Sora ei (Pufoasa adica)  i-a pregatit un cadou cu banisori din pusculita ei. Nu mai poate nici ea de nerabdare, uite-o, s-a sculat cu noaptea in cap si-a venit la mine in dormitor cu cadoul Mariei in brate. L-a asezat pe un fotoliu si s-a bagat in pat, la caldurica. O asteapta pe Ma sa se trezeasca. Acum toti o asteptam sa se trezeasca. Urari n-am sa-i fac aici, nici nu ma pricep (remember?). Cred ca azi va beneficia de imbratisari suplimentare, pe langa cele 200 de zi cu zi. Dar sa stiti, n-o sufoc eu cu imbratisarile, vine si ea la mine cu bratele deschise. Odata, cand era cu ghiozdanul in spate gata de plecare la scoala, se cam grabea, i-am zis: stai sa imbratisez si eu un ghiozdan. Si de atunci asa a ramas.  Cand ma vede ca-s ocupata si dau semne ca as omite acest gest zice: hai, nu imbratisezi si tu un ghiozdan? Doamne, ce bine e sa ai asa copii...

Acum fug, am un tort de ornat, care-mi da emotii. Am zis sa incerc o reteta noua si mi s-a rupt blatul cand l-am scos din forma, arata vai de mama lui :(  Sper sa mai pot indrepta ceva ca de gustos cred ca e tare gustos. 

P.S. Despre freza mea... N-am socat pe nimeni, cica-mi sta bine, au fost pareri ca mergea si mai scurt. Mai copii, n-am zis ca ma tund zero, ci doar scurt. Oricum toata lumea (mai ales jumatatea) sta cu mana in parul meu si eu parca-s o pisica alintata care sta la mangaiat. Daca faceti liniste o sa auziti cum torc.

M-am facut Woody!

Stiti ca acum ceva vreme ma plangeam ca n-am avut si eu in viata mea codite impletite. Si mai stiti ca mi-am pus ambitia la incercare, mi-am lasat parul lung si mi-am facut codite. Dorinta asta deci am taiat-o de pe lista.

Acuma, mai nou, imi tot dadeau tarcoale ganduri de tuns par scurt-scurt. Cu vajaiala asta de dinainte de 1 si 8 Martie n-am prea gasit timpul necesar sa-mi vopsesc podoaba. Rau, ar putea spune unii. Bun, zic eu. Vopseaua din par s-a cam dus, radacinile au crescut, si cand bag mana in par simt la radacini parul ala aspru si sanatos pe care l-am avut pana sa-l vopsesc. Mi-a intrat deci in cap sa nu-l mai "otravesc", cel putin o vreme. Asa o sa vad si eu cam cum arat de-adevaratelea. 

Buuun, mi-am anuntat familionul ca nu ma mai vopsesc o vreme si ca o sa ma si tund foarte scurt ca sa se duca si urmele de vopsea ce-au ramas. Sa va spun care au fost reactiile: "mi se pare cam stupida hotararea asta", "daaaa, vrei sa nu te mai vopsesti niciodata?", "te tunzi scurt, dar o sa stai cu vopseaua langa tine, nu?", "Ah, iar te faci Woody? Bravo!" Nu stiu cat de incantata e de lumea de hotararea mea, eu sunt extrem de incantata, exagerat de incantata, atat de incantata incat dupa ce am iesit de la coafor mi-am scos caciula (aici iar ninge) de trei ori ca sa vada si prietenii si cunostintele cu care m-am intalnit ce grozavie am facut eu. Parerea mea sincera e ca totul se reduce la cat sunt eu de pregatita sa ma accept asa cum sunt, cu 10 fire de par alb sau cu 100. Si ma cam accept, sa stiti! 

Dragul meu sot, te anunt pe aceasta cale ca ti s-a indeplinit dorinta, cand o sa te intorci acasa o sa mananci spagete facute de ciocanitoarea ta draga :)

Casuta bunicilor

Ziceam acum cateva zile ca am incheiat activitatea de confectionat martisoare. Anul acesta am fost harnica, m-am pus pe treaba inca din primele zile ale lui ianuarie, martisoare am facut destule si  de tot felul, se pare insa ca nu suficiente. Cu siguranta lipsea unul, altfel nu m-as fi apucat sa scot cutiile cu materiale de pe unde le facusem culcusul pentru un an (credeam eu) si sa confectionez casuta aceasta (casuta bunicilor, vedeti, are si iarba verde...). De ce? Pentru a o inscrie in  Concursul National de Martisoare

Casuta bunicilor - confectionata din lut, pictata cu acrilice. Acoperisu-i luminos in soare. Strasurile sa fie de vina? Neee, mai degraba amintirile luminioase care umezesc ochii orisicui si-a petrecut vacantele copilariei in casa bunicilor.

Cum a fost ieri

Ieri a fost o zi a femeii mai extinsa, adica m-am gandit ca ar cam fi si ziua fetitelor si  ca sa simta si ele ca sunt sarbatorite le-am facut... clatiiiite! Daaa, nu va mirati, la noi e sarbatoare cand fac eu clatite, anul asta deja au fost doua sarbatori d-astea mari. Dar se pare ca sarbatoarea de ieri a fost extrem de mare pentru ca am facut clatite in doua reprize, pranz-seara. Cele de la pranz au fost devorate instant, asa ca am facut un repetir ca sa apuce si tati.

Aveti trei secunde sa ghiciti cine a facut aceasta felicitare...

Gata, timpul a expirat. Deci, care este opinia voastra? Cine? Eeeeu? Neeeh, nu sunt eu asa de talentata. Hai ca v-am lasat si un indiciu (tablouasul). Bravooo, ati ghicit, Ioana! A fost cadoul meu de 8 martie. Firicica, cum altfel, mi-a adus cateva fire de frezii, iar jumatatea a venit cu prajituri. Mai mult decat meritam suficient :)

O zi faina tuturor!

Omul cela ce-o fi zis?

Zilele trecute mergeam  pe straduta ce-o iubesc eu cu Pufoasa cel mai mult. Pe straduta asta mergeam  noi cu rolele sa o luam pe Firicica de la scoala, atunci cand era cald si frumos.  De cate ori trec pe acolo mi-aduc aminte de o intamplare de anul trecut, care inevitabil imi pune un zambet pe buze.

Plecaseram noi vesele de acasa, Pufoasa intr-o forma de zile mari, facea tot felul de piruete cu patinele ei, canta, se oprea sa mangaie toate pisicile ce-i ieseau in cale, vorbea cu cainii de prin curti, era plina de verva, ce mai, eu nu puteam sa ma tin dupa ea... In capat de strada o vad ca se opreste in fata unei masini si incepe sa danseze. Masina era proaspat spalata, se vedea dupa lipsa de praf ce-o avea, si Ioana se reflecta in ea ca intr-o oglinda. Eu eram cu foarte mult in spate, o urmaream cu privirea si nu intelegeam ce-a apucat-o sa se prosteasca asa  la omul ala, saracul, ce statea in masina si se uita la ea cu ochii cat cepele. Abia cand am vazut-o ca s-a intors catre mine, rusinata, cu umerii ridicati si cu o figura spasita, mi-am dat seama ca ea nu observase ca era un om inauntru, de aceea se si scalambaia in halul ala in geamul masinii. Cand a ajuns la mine, s-a ascuns dupa mine si cand am trecut prin dreptul masinii s-a aplecat foarte tare in speranta ca omul acela n-o s-o vada. Eu am ras cu lacrimi, a ras si ea, dar dupa ce am trecut de masina respectiva. Radem si acum de cate ori ne aducem aminte de intamplare. 

Cand am ajuns la poarta casei i-am zis: Mai Ioana, mi-ar fi placut sa fiu si eu in masina si sa te fotografiez, ei, dar nici acum nu-i timpul trecut, ia arata-mi tu cum faceai cu parul... Si am prins-o in poza ca intr-un fel de  reluare adica...

Totusi, cred ca am ratat ceva mult mai... inspaimantator.

Sezon incheiat

Pentru ca peste 5 zile o sa avem "verde" la purtat martisoare, astazi declar incheiat "sezonul de confectionat martisoare". (Asta e valabil pentru mine)  Acestea sunt ultimele brose  pe care le-am creat

Doua flori mari din piele cu "miez" central din con de brad uscat, pictat si lacuit

Ghiocel cusut pe panza de bumbac vopsita manual

Disponibile (momentan) pe Breslo

Rasfat

Manca-le-ar mama ciocul lor... Nuuu, nu vrabiutelor, fetelor mele... Cum ma rasfata ele pe mine. Face Pufoasa o cafea buna, cea mai buna... si niciodata nu mi-o aduce singura, ba o bombonica, ba un biscuitel, ba un biletel... Intr-o dimineata cand am coborat la bucatarie am gasit cafeaua pe masa, cu un biletel legat de codita cescutei: "Am amestecat eu!". Am pus repede mana   pe telefon sa fac o poza sa va arat si voua o asa intampinare inimoasa, numai ca telefonul meu e un mironositz (masculinul de la mironosita, dac-o exista asa ceva). Daca apesi prea tare sau de mai multe ori pe o tasta (care tasta? ca e cu touch) se blocheaza si-i trebe ceva timp sa-si vina in fire. Asa ca eu tot trantind cu el de pamant, mai luam o gurita de cafea, mai apasam pe-o tasta (care nu exista) si pana a inviat el cafeaua era bauta... nu mai avea niciun farmec... 

Am pozat insa rasfatul de ieri. Mesteream de zor la vrabiute si-mi picau ochii in gura de somn si am rugat-o pe Ioana sa-mi fac o cafea. 

Nici n-a pus ea bine cafeaua pe birou ca s-a si strans stol de inaripate imprejur. Heeei, fetelor, fursecul il impartim, dar de cafea sa nu v-atingeti!

Viata la tara

Iar am primit reclamatii ca am lasat blogul balta. Ce sa faaaac... sunt ocupata cu constructia de case, cu plantatul de pomi fructiferi, cu hranitul vrabiutelor, cu antrenat melci pentru campionatul mondial. (Speram sa batem recordul la 200 de metri garduri). Ceee, nu ma credeti? Ia priviti aici...

Disponibile aici

Noi ne-am decis

Noi ne-am decis... 

De-atata nins,

Ne luam lumea-n cap si casa in spinare

Plecam sa va aducem SOARE !  

Fluturii de acasa

Copilaria mi-am petrecut-o la tara. Imi amintesc cu mare drag drumetiile pe deal, coronitele din margarete, garofite salbatice (sau alte flori carora le-am uitat sau nu le-am stiut denumirea) cu care noi fetele ne intorceam acasa. Si-mi placea sa stau intinsa in iarba inalta, uneori uscata, sa ascult zgomotele pe care insectele le faceau in truda lor de a traversa ocean de ierburi. Si-mi placeau fluturii. Ne strigam unii pe altii, noi copiii plecati in expeditie, uite un fluture alb, aici e unul colorat. Nu-mi amintesc sa fi prins vreunul, nici eu  nici tovarasii mei de joaca.

Si apoi mai era jocul de-a "uite casa mea". Cu mana streasina la ochi incerca fiecare, din varful dealului, sa-si identifice casa, dupa acoperis, sau dupa vecinatatea cu o alta cladire mai mare si mai impunatoare. Casa mea avea "defectul" de a fi ascunsa dupa o alta, cu etaj. Poate doar nucul sa se fi zarit, oricum stiam cu aproximatie sa o localizez.

Amintiri...

Acum... am facut o casa care straluceste in soare (i-am pus strasuri pe acoperis ca sa fiu sigura ca o vad de oriunde) si roi de fluturi ii dau tarcoale. 

N-am niciun merit...

Biroul meu este undeva in stanga si sperioasele astea mici vin de cateva ori pe zi sa ciugule din malaiul pe care il pun pe pervaz. Daca simt vreo miscare dincolo de perdea imediat isi iau zborul. Sunt niste fricoase! Poate tocmai de-asta mi-e asa drag de ele...

Eu n-am niciun merit... Cu asa sursa de inspiratie, cum sa nu fac vrabiute? 

Ziua de sambata

Sambata am fost la un botez, bebelusul unui nepot sau var sau asa ceva, al sotului. Botezul asta mi-a creat o mare dilema: cu ce ma imbrac eu pe o astfel de vreme? Eu sunt o super-friguroasa, si ideea de eleganteala nu se pupa (la mine) cu o temperatura sub 0 grade. Si daca vreti sa ma tachinati cu: da, bineinteles ca esti friguroasa, ce sa-ti tina tie de cald, pielea? sa stiti ca am auzit tot ce se putea auzi in domeniul asta, asa ca numai ceva original daca aveti... 

Am reusit in cele din urma sa incropesc o toaleta care sa fie si oarecum eleganta si calduroasa. Zapada fiind mare nu puteam pleca in pantofi, trebuia sa-mi iau pantofii la pachet si sa mi-i pun la restaurant in locul cizmelor. Dar avand in vedere ca masina ne este tot la reparat si de acasa am plecat cu un taxi, nu prea m-am vazut tagartand dupa mine plasoiul cu pantofii si prin biserica si pe la restaurant. Neeeeh, nu-mi iau niciun pantof, ca doar nu m-or aresta. Zis si facut, mi-am pus cele mai elegante cizme care se exista (in debaraua mea) si am plecat la biserca, cu taxiul. Bineinteles ca am intarziat si cand am intrat n-am vazut nicio figura cunoscuta, am crezut ca am incurcat borcanele, era sa ies cand vad ca-mi face cineva cu mana. Bun, ramanem aici, sunt ai nostri. 

Copilul, incredibil de cuminte, asa ceva nu se exista, a dormit tot timpului. Credeam ca macar atunci cand l-or trezi cu dezbracatul si scufundatul in cristelnita sa se arate si el nemultumit. S-a aratat, dar doar vreo 30 de secunde dupa care iar a fost linistit. Doamne, ce noroc pe parintii astia, sigur dorm toata noaptea, se si vede, nici urma de cearcane.

De la biserica am plecat la restaurant unde ne-a intampinat Alba ca Zapada, da, nu m-am imbatat, era o domnisoara costumata cum v-am zis, care ne-a intrebat cum ne cheama si ne-a condus la locurile noastre. Pe masa erau tot felul de biletele cu numele participantilor la "spectacol", am facut un mic matrapazlac, am schimbat biletelele astfel incat sa stam cu fata la ringul de dans si langa cine vrem noi. Avantajul primului venit...

Nu va povestesc despre meniu, mancare fina si prea multa ca la orice sindrofie de genul asta. Mama bebelusului a venit pe la noi: daca e ceva ce nu va place, sa-mi spuneti! (O impusc, imi vorbeste cu dumneavoastra!) Zic, ar fi ceva ce nu-mi place, si am facut o pauza. O vad ca face ochii mari. Hi-hi-hi, uite o panicoasa mai mare ca mine. Mie nu-mi plac cizmele mele, ai putea sa mi le schimbi? (Stiu, fac si eu niste glumeeee...) Mamica s-a relaxat, deci nu era nimic in neregula cu mancarea sau altceva... 

Pe la 10 seara au aparut ursitoarele. Na belea, voi de unde ati mai rasarit? Trei domnisoare frumusele, cu rochii lungi si cu baghetele s-au rotit in jurul bebelusului, care iar a fost trezit din somn si el iar a reactionat doar prin zambete (v-am zis eu ca e incredibil). I-au urat ursitoarele ce i-au urat, numai de bine bineinteles. Frumos momentul, cam emotionate ursitoarele, dar na, la atata audienta... Cand credeam ca s-a terminat momentul artistic o aud pe una din ursitoare incepand un monolog si pronuntand niste nume, Monica Columbeanu, Pepe... Ei, lasa ca eu am treaba,  mi-am amintit ca trebuia sa merg la baie deci n-as putea sa va spun de ce erau astia doi prezenti (nu fizic) la sindrofia noastra.

Partea ce mai frumoasa a serii a fost, dupa parerea mea, aceea in care a cantat muzica populara un morosan . Ce sa va zic, o prezenta atat de placuta (costum popular impecabil), o voce atat de puternica, am presupus ca avea patru plamani, altfel nu se explica... Cand a cantat "noi suntem romani" s-a ridicat lumea in picioare. Frumos, ce mai... Eu am vrut sa-i fac o poza, i-am si facut, dar cu telefonul, a iesit neclara. Dupa aia mi-am rugat jumatatea sa-mi faca si mie o poza. Prima n-a fost buna, ochii inchisi, a doua n-a fost buna, ochii cat cepele ca ma chinuiam sa nu ma prinda iar cu ei inchisi. Dupa ce am vizualizat 500 de poze nashpa, am zis: gata, nu-mi mai faci nicio poza, sunt o urata! Jumatatea a fost pe faza si a dat singurul raspuns corect: Poate vrei sa te bat! V-am zis ca e dependent de mancare calda (pe care o fac eu), da?

Pe la unu noaptea s-a terminat si petrecerea. Si daca atunci cand plecam de acasa lumea facea partie pe trotuare si prin curti, cand am iesit de la restaurant turna cu galeata. Nu cred ca am mai vazut vreodata sa ploua atat de urat peste zapada. 

Noroc cu Verisoara ca ne-a dus cu masina pana in fata portii. 

End of story

Zilele astea s-a intamplat un lucru foarte interesant, am primit acelasi premiu (un fel de premiu) din  doua directii diferite. Va spun drept si-mi cer scuze, nu sunt un fan al premiilor care vin "pe sarma" pentru ca am impresia ca pana la urma toata lumea premiaza pe toata lumea, de aceea nici nu am mai postat pana acum premiile primite. (Scuze, scuze, scuze!) 

Totusi, premiul acesta care face reclama blogurilor interesante dar mai putin "date in urmarire" m-au facut sa ma abat de la regula, pentru ca am cateva bloguri pe care le urmaresc cu placere si-mi pare rau ca nu sunt citite de mai multa lume.
Premiul l-am primit de la Mihaela (acum patru zile) si de la Foambubbles (astazi). Multumesc mult, fetelor!

Liebster Blog Award urmărește promovarea blogurilor cu mai putin de 200 de ”urmăritori”, arătându-le  autorilor că munca lor este apreciată. 

Pentru a accepta acest premiu trebuie sa:

1. Scriu despre premiu pe blog 

2. Mentionez de la cine l-am primit si sa pun un link catre respectiva persoana

3. Ofer la randul meu premiul altor 5 bloggeri cu mai putin de 200 de urmaritori, in semn de apreciere pentru ceea ce fac

4. Las un comentariu celor 5 bloggeri nominalizati prin care ii anut despre premiu.

Propunerile mele sunt:

http://shorichitz.blogspot.com

http://handmadebycarmentobias.blogspot.com/

http://ccristinacstyle.blogspot.com/

http://ganduripebigudiuri.blogspot.com/

http://dananalbaru.blogspot.com/

Inima din inimioare

Stiti vorba'ceea... ce e in inima mea, numai eu stiu...  Ei, la mine nu-i niciun secret, in inima mea sunt alte inimi. Asa...

Brose din piele cu diverse aplicatii: mini pandantive din argint tibetan, scoicute din sticla, dantela de bumbac, perle naturale (9 lei).

Daca doriti una (sau mai multe) dintre aceste inimioare, sau pe alte combinatii de culori, va rog sa-mi dati de veste pe mail: irina.popescu08@gmail.com

Catone & Comp

Soare... frumos... o zi numai buna de iesit afara si facut poze... Wow, dar e un friiiiig, in 30 de secunde mi-au inghetat complet mainile. Asa ca am aliniat toate vrabiutele, l-am inaintat in grad pe Catone, motanul Catone, sau Cat one, cum vreti sa-i ziceti, l-am facut caporal, si i-am zis: ai grija de vrabiutele mele sa nu miste una in front, ca vreau sa terminam repede treaba. Dar Catone al meu cand s-a vazut intr-atata pasaret, l-am ginit eu, i-au lucit ochii si nu s-a putut abtine sa nu-si linga buzele. Sa nuuu indrazneeesti, i-am zis.

Vrabiuta 7 ron, Motanul 15 ron

Dar domniile voastre puteti indrazni... sa va alegeti vrabiuta/vrabiutele preferate. Puteti sa-mi spuneti intr-un e-mail ce vrabiuta va e mai draga, daca vreti alte combinatii de culori, sau mai multe de acelasi fel. Am uitat sa va spun ca vrabiutele pot fi purtate atat ca brosa, ca accesoriu pe o esarfa sau pe o poseta, pot fi oferite ca si martisor. 

Caporalul Catone este arvunit, dar fratiori de-ai lui... cati vreti! Gri sau alte culori, numai sa-mi spuneti.

Adresa mea: irina.popescu08@gmail.com

Aceasta a fost ziua de sambata

Va ziceam de excursia la munte cu trenul, ca masina e la doftor. Fetele au mai fost o singura data cu trenul si atunci a fost o experienta... asa si-asa. Compartimentul de tren era murdar, cu canapelele rupte, la un moment dat s-a asezat langa noi o piranda cu niste puradei zdrentarosi si puturosi (nu lenesi, in sensul celalalt) care au gasit o juma' de covrig pe jos si l-au mancat fara probleme. Fetele mele facusera ochii cat cepele. 

De data asta am avut o surpriza foarte placuta, trenul curat, canapelele incalzite (cel putin asa mi s-a parut mie), oricum am sesizat multe schimbari in bine. Am gasit patru locuri fix la coada trenului, eu am urmarit de pe scaunul meu cum rasare soarele (ei, nu chiar rasarit, ca nu era asa de devreme...). Mi-a placut foarte mult. 

Fetele, sculate cam cu noaptea in cap, au mai incercat sa recupereze ceva, dar n-au reusit sa adoarma.

 Timpul a trecut usor ca ne-am jucat tot felul de jocuri, am ajuns in Predeal pe o vreme splendida, zapada mare, dar soare din belsug. Am inceput sa dam telefoane, sa vedem cum ajungem la cabana unde erau cazati prietenii nostri plecati de vineri seara. Evident, toata lumea dormea dusa la ora aia, e si de inteles, cu siguranta citisera toata noaptea :) ...

Am ajuns in cele din urma la cabana. Ori n-am mai fost noi de multa vreme la munte, ori chiar era de basm peisajul, nush' ce sa zic...

 Ne-am lasat bagajele si fuga pe partie, care era la 5 minute de mers. Asta da rasfat! S-a dat cu sania cine s-a dat, a facut ingerasi in zapada cine a vrut, bataie cu zapada cat cuprinde...

Cand a intrat soarele dupa brazi si s-a facut umbra pe partie am sters-o si noi in cabana ca devenise destul de rece si ni se udasera toate cele zece mii de perechi de manusi, unora chiar ciubotele. Pe mine ma cam turtise aerul ala curat si rece, cand am ajuns in camera mi-am scos cartea si m-am trantit in pat intre pernele mari si pufoase care-mi facusera cu ochiul inca de dimineata. Din cand in cand imi mai ridicam ochii din carte ca sa admir peisajul ce mi se dezvaluia la fereasta, fara a face niciun efort.  Daca as fi fost pusa in postura sa aleg o melodie adecvata momentului, asta ar fi fost: eu de-aicea nu mai plec, nu mai plec acasa...

La un moment dat mi-am pus cartea pe piept si n-am mai facut altceva decat sa admir peisajul, asa stand intinsa in pat. Cat credeti ca a trecut pana am adormit? Putin. Si cat credeti ca am dormit? Tot putin, ca a sunat telefonul. Eu cand dorm imi inchid telefonul pentru ca fac ca toate aratarile daca sunt trezita brusc, mi-o ia inima la galop de nu ma mai pot tine dupa ea. O panicoasa, vai de capul meu! De data asta insa am uitat sa inchid telefonul. Cu inima batand sa-mi sara din piept ma uit sa vad cine suna. Dupa ce vad cine suna, inima mi se opreste subit. Era tata. Acum, ca sa intelegeti ceva ar trebui sa va povestesc un pic despra tata, sau sa va zic doar cum a reusit el, printr-o alarma falsa, sa-mi faca mie si lui frate-meu Craciunul franjuri (era sa folosesc alt cuvant, incepe cu "mu" se termina cu "ci", dar n-ar fi fost frumos, nu?) Dar mi-a venit o idee, facem altfel, daca sunteti interesati, puneti mana pe cartile lui Marin Preda si cand dati de Moromete, ei, sa stiti ca ala e taica-meu...

Asa... raspund eu la telefon, intreb care-i baiul (ca vorbiseram si cu o zi inainte si nu era niciun bai) Pai ce sa fie, nimic, voiam si eu sa vad pe unde umbli. Ce v-am zis eu, Moromete in persoana. Dupa ce-i explic eu, de doua ori ca nu mai aude bine, pe unde umblu, imi zice, eh, stiam, ca am vorbit cu soacra-ta inainte... Auzi, da' stii de ce te-am sunat?  Vreau sa-mi zici si mie cum faci tu ficaciorii aia cu sos de-ti ies asa buni, ca, uite am si eu o punga si vreau sa-i fac maine. Pai nu vrei tu sa vorbim maine cand te apuci de treaba? Nuuu, zi acuma ca uite scriu. (Telefonul ala mai bine-ar fi fost un pistol, ca pozitia era buna, n-as fi suferit prea mult.) Pe o scara de la 1 la 10 in ceea ce priveste indemanarea si priceperea in arta culinara, tata este pe undeva la -6, deci toata truda asta de a-i dicta reteta mi s-a parut inutila din start. Incep sa-i spun cum fac eu ficaciorii, fiecare propozitie de cate doua ori, o data ca s-o inteleaga, a doua oara ca sa o scrie. Din cand in cand imi mai fugea  gandul la vecini, cum ii auzisem eu stranutand, cu siguranta ma auzeau si ei pe mine dictand retete culinare la telefon si atunci vorbeam mai incet. Ma trezea tata Moromete insa cu un "vorbeste mai tare, ma tata, ce, ai prune in gura?" Fiuuu, am terminat de dictat, am mai schimbat doua vorbe si ne-am luat la revedere. Bun si telefonul asta la ceva ca daca nu suna, cine stie, poate dormeam pana maine. Hai pe partie!

Partia luminata ca ziua, lume mai putina, mi-a placut mai mult decat ziua. 

Dupa sanius am mai facut o plimbarica prin oras si ne-am intors la vila, cabana sau ce-o fi fost, fix la timp pentru a ne aseza la masa. S-au stins luminile, s-a cantat la multi ani, s-a suflat si in tort. Pe tort erau lumanarele care divulgau varsta sarbatoritului, 237 de ani. Da, e corect, numai ca au fost doi sarbatoriti, o bombonica de 2 ani, si tatal ei de 37. 

Cand am urcat in camera m-am aruncat iar intre pernele mari si pufoase si am dormit neintoarsa (si n-am uitat sa-nchid telefonul)

Aceasta a fost ziua de sambata.

Foaaarte pe scurt

Ne-am intors din excursie. Degeaba mi-am facut griji pentru mersul cu trenul, a fost totul in regula, chiar mi-a placut. 

Vremea a fost de vis, cabana a fost chiar la baza partiei. Iata ce vedeam eu pe geamul camerei unde ne-am cazat:

Acum suntem cu totii obositi. Povestile si pozele (multe) le las pentru zilele urmatoare. Va mai arat doar tricoul pe care l-am pictat zilele trecute si pe care l-am... baut, pardon... daruit.

Noapte buna!

Urcati in vagoane!

Am intrat oarecum in criza de timp. Maine suntem invitati la o aniversare, wow, la munte! Cam am emotii, mergem cu trenul (masina ne este in service), n-am mai fost de mult cu acest mijloc de transport, sper sa nu fie totusi extrem de dezagreabil. Asta e, tineti-mi pumnii! 

Nu plec insa pana nu va arat cateva noutati. Toate brosele, cum ziceam, sunt din piele si sunt unicat...

Si aici un borcan cu dulciurele pentru o bombonica mica.

S-auzim numai de bine!

Ziua mobutilor

Recunosc spasita, azi nu m-am tinut de nicio programare. E vina mea ca asta-vara nu i-am cumparat sanie copilului micu. Sanie e un fel de a spune, de fapt ghete, sau mobuti, sau ceva ce sa mearga pe vremea asta cu multa zapada. N-a mers copilul descult pana acum,  are o groaza de incaltari, dar, cu ocazia ploilor si a zapezilor, am constatat ca-s mari iubitoare de apa. Pe unde o gaseau tineau mortis sa o aduca acasa. Asa ca azi dimineata am facut o tura prin magazine sa vad unde-s incaltari pe marimea ei, pe buzunarul meu si pe placul amandurora, urmand sa vin si cu ea dupa ce iesea de la scoala. Am trecut intai pe acasa sa mancam si sa lasam ghiozdan de juma de tona. Cel mai pe gustul meu fusesera mobutii de la Deichmann dar inainte de a ajunge acolo m-a intrebat: "si ce culoare erau?" Cand a auzit ca-s negri a facut o grimasa, eu am zis bine, hai sa mergem intai prin alte magazine. Dupa ce ne-am tocit pingelele tot cautand ceva ce nu se voia si pace gasit, ne-am suit in autobuz si ne-am oprit la Deichmann, unde, am uitat sa va spun,  de dimineata, o  domnisoara simpatica se oferise sa-mi puna deoparte ultima pereche de mobuti ce am presupus eu ca i s-ar potrivi Pufoasei. Pufoasa cand i-a vazut: maaaama, ce draguti sunt, si nu i-a mai dat jos din picioare. Pai nu puteam noi sa venim intai aici? Tot eu sunt de vina, ca ma las influentata de grimase de copil.

Bun, dupa ce ne-am intors acasa, am mai stat putin, pret de o cafea si o chifla cu seminte unsa cu gem de caise si portocale (marca inregistrata, adica din productie propie), am pus o mancarica la foc si am plecat la scoala dupa copilu mare, care trebuia si el (ea) recuperat(a), nu?

Pai unde sa mai incapa si altceva printre atatea drumuri in oras?

Dar... noaptea e lunga... si eu am de confectionat niste cadouri pana sambata... asa ca nu-mi urati somn usor ci spor la treaba.

Dar inainte, sa va arat ce am in lucru:

Aceasta este o brosa dintr-o colectie  mai mare de brose din piele naturala cu diverse aplicatii (Nu sunt doua brose identice). Toate, insotite de un snurulet, pot fi oferite ca si martisor. Restul colectiei, impreuna cu alte modele, le veti vedea in postarile ulterioare. Pana atunci... noapte buna, sau spor la treaba, dupa caz...

Reducere 20%

Uneori, recunosc, sunt foarte comoda (a se citi lenesa) si decat sa dau un clik... mai bine-mi vad de drum... Pentru toti aceia care-mi sunt frati de suferinta, in ale comoditatii vreau sa zic,  m-am gandit sa fac un colaj cu o parte din produsele care mai sunt pe stoc in magazin, mai ales ca am si un motiv special...

In zilele de 24 si 25 ianuarie la orice comanda aveti o REDUCERE de 20% din pretul afisat.

Beneficiaza de reducere aceste produse si multe altele pe care le gasiti aici

Ziua pozasa

Ma gandesc... daca ziua in care faci pozne se numeste poznasa, ziua in care faci poze cum ar veni? Pozasa? Ca eu asta am facut azi, intre doi norisori si doua raze de soare am facut poze. In mare parte la floricele. Nuuu, nu mi-au inflorit ghioceii in curte, desi la tata inca de saptamana trecuta erau infloriti, alte flori mi-au inflorit mie in mana. Iacata bentito-brosele mele:

De ce sunt bentito-brose? Pentru ca florile sunt detasabile, se prind cu arici de bentita  (e foarte safe, nu va ganditi ca va prindeti parul acolo, am probat!), iar pentru a fi purtate ca si brose au un ac de siguranta mititel cusut de intaritura din fetru ce o are fiecare brosa in parte. Hocus-Pocus, din bentita sa-mi faci brosa! 

Iar mai jos sunt cateva clame de par, tot floricele... 

Maine sper sa va mai arat si alte pozne pozashe :)

Surdul n-aude ...

A auzit cineva de muntii Canafato?

Nu va speriati, n-am de gand sa va tin  o lectie de geografie. O sa va spun doar o foarta scurta povestioara din ciclul "Teatru scurt din casa noastra".

Eu, la micul dejun, cu ochii carpiti de somn, imi intreb jumatea:

- Unde e cafeaua mea?

Jumatatea se conformeaza, deschide dulapul, priveste cateva secunde si intreaba:

- Muntii Canafato?

Asta a inteles Firicica, intrebarea de fapt fusese:

- Un'ti-i cana, fato? In traducere libera: unde iti este cana, fato? Ca eu beau numai din canuta mea, nici prea mare nici prea mica...

THE END

Mi-a iesit cosharu-n drum...

De ieri am in cap o melodie... 

Mi-a iesit cosharu-n drum, griji, nevoi, necaz, durere, se vor duce ca un fum... Nu pot scapa de ea si pace, ma enerveaza de mor, mai ales ca mi-a rasarit in cap asa ca un fel de "hai sa facem haz de necaz". Sa va explic, ieri dimineata,  nu plecase  de juma' de ora sotul cu Pufoasa la scoala ca se si intoarce cu o falca-n cer una-n pamant: "am ramas cu masina in drum!"  Eu am fost ingrijorata, ca na, fara masina e nashpa rau de tot, merg cu totii la scoala, la servici, dar parca nu-mi venea sa cred ca e asa grav. Asa ca imediat mi-a rasarit in cap melodia asta: mi-a ramas masina-n drum, griji, nevoi, necaz, durere, se vor duce ca un fum... Doaaamne, ce-o fi si in capul asta al meu? 

Pe la pranz cand eram in toiul unei activitati captivante (faceam ceva din piele, ca v-am zis a inceput sa-mi placa rau de tot sa lucrez cu materialul asta), ma suna jumatatea sa-mi spuna ce "buba" ar avea masina si cam cat ar costa piesele, asta fara manopera. Eu am ramas fara grai, dar de gandit am gandit, mai greu ce-i drept: da' ce doamne iarta-ma costa atat, ca doar nu ne cumparam alta masina, schimbam doua piese... Nu inchid bine telefonul, ca suna iar, zic, aoleu, acu' o fi aflat si de manopera, mai bine sa nu stiu... Era insa Firicica, ma suna de la scoala ca se simte rau, ce sa faca ea? Pai ce sa faci, vii acasa, hai ca vin dupa tine. Va spun drept cele doua vesti m-au turtit rau de tot, nu stiu ce-oi fi asa de bleaga... Am strans toate cele insirate pe masa, le-am pus prin cutii si cutiute, s-a dus naibii cheful meu de migalit. Imi venea sa plang si chiar imi doream sa plang, stiam eu ca asa m-as fi linistit, dar si cu plansul asta nu e asa usor cu crede lumea :)

Dupa masa de pranz, Firicica s-a bagat in pat, Pufoasa se invartea in jurul ei cu mare grija, i-a adus un pahar cu apa si a avut grija sa nu fie foarte rece sa-i faca rau, m-a induiosat foarte tare. Cand am urcat eu in dormitor, Firicica dormea, Pufoasa statea cuminte intr-un fotoliu si citea, mi-a facut semn cu degetul la buze sa nu fac zgomot sa n-o trezesc pe Ma. Pai ce as putea sa fac eu aici, fara sa fac zgomot? Sa ma bag si eu langa Firicica in pat. Zis si facut. M-am strecurat in pat cat am putut eu de usor si inainte sa adorm am studiat cerul ce se vedea pe geamul din fata mea, la fel de cenusiu ca si gandurile mele. La un moment dat am auzit-o pe Pufoasa iesind tiptil din camera dupa care am adormit la loc. Ne-am trezit amandoua cand a venit tati, deja era intuneric afara. Eu eram tot trista. Tati ma intreaba: ai vazut asta? 

Acesta este feng-shui-ul (asa l-am denumit noi in gluma) pe care l-a realizat Pufoasa in timp ce noi dormeam, este facut special pentru mine si pentru Ma (scrie si pe biletel). Ei, cum sa nu te umfle plansul cand vezi asa ceva? Un copil de 9 ani isi da seama ca esti trista sau  bolnava si-si  pune tot sufletul ei intr-o floricica din hartie creponata, cum se cheama asta? Se cheama ca esti norocoasa sa ai o asemenea fiica sau sora. Dupa o repriza buna de plans m-am mai linistit... 

Astazi sunt si mai linistita dar tot nu-mi vine sa cobor la bucatarie unde chiar in momentul asta se fac niste calcule... Cornel cu domnul "doctor" de masini...

Cel mai important e ca Firicica e bine!