Mă întreabă lumea de ce nu scriu mai des. Pentru că eu nu scriu, eu povestesc. Și când povestești trebuie să-ți și asumi ce povestești. Iar eu... nu prea.
Stăteam într-o seară într-un umbrar la o pensiune, aruncam cinci zaruri într-un joc de Yams. Lumina slabă de la cele doua becușoare se reflecta în bijuteriile mele. Și atunci întreabă Firicica:
- Tu ce ti-ai pus toate inelele alea? Parcă ai fi o vrăjitoare...
- Îmmm, știi că ai dreptate? Dar mie îmi place așa... vrăjitoare. Cel puțin azi.
Pe drumul de întoarcere acasă citeam în mașină și din cand în când îmi priveam ciudata asociere de bijuterii. Nu le scosesem încă, eram în concediu și în concediu îmi dau voie să fac ce vreau eu.
Chiar dacă știu că cele trei bijuterii se potrivesc ca nuca în perete, le-am purtat împreună pentru că toate îmi sunt dragi, fiecare înseamnă ceva pentru mine.
Să vedem:
* Verigheta.
Verigheta e verighetă, e specială pentru orișicine. Îmi amintesc cât am căutat noi verighete gata făcute în magazinele de bijuterii. Vinovata eu, că aveam degetele prea subțiri. Căci "verighete pentru copii nu s-au inventat", ne-a informat o vânzătoare. Bine atunci, le facem pe comandă, că tot am eu un ghiul bărbătesc cu care nu știu ce să fac.
Povestea ghiulului începe într-o zi ploiasă și tristă în care eu, mândră absolventă de facultate, după ce am căutat fără succes de lucru în zona mea, m-am vazut nevoită să depun dosar de șomaj. Și parcă nu era de ajuns tristețea situației în sine, a trebuit să mai și plouă, ploaie mocănească, iar la șomaj, un burtos arogant ne-a aliniat pe toți afară în ploie, să așteptăm cuminți să ne vină rândul, să nu care cumva să aglomerăm holurile clădirii. Din cauza ploii, a situației, a ghiorțanului care ne vorbea de sus și la propriu și la figurat, cocoțat pe scările de la intrarea în clădire, ferit de ploaie, el, murați noi, am stat tot timpul cu lacrimile în colțul ochilor, mă usturau ochii de la efortul de a le ascunde. După ce am terminat, mi-am dat voie să plâng pe stradă. Și așa plouă, cine să mai observe? La un moment dat șirul gândurilor mi se întrerupe de o constatare: "Uite un ghiul! Sigur e o tinichea." Și merg mai departe. După câțiva pași însă mă întorc, ridic "tinicheaua". O sucesc pe toate părțile și îmi dau seama că nu e chiar tinichea. La bijutier aflu că e aur de 18 carate și e și destul de greuț.
M-am bucurat foarte tare, nu știam ce am să fac cu el, dar l-am perceput ca pe un semn că, uite, soarele iese din nori...
* Inelul de argint are și el o poveste.
Când eram mică o mătușă pe care o iubeam ca pe o a doua mea mamă, (valabilă și viceversa) m-a dus la un bâlci unde mi-a făcut toate poftele. Vezi înghețată, cocoșei din zahăr ars, mingi cu elastic, coțomedii, și bucuria cea mare, mi-a cumpărat un inel. Primul meu inel. De tinichea, bineînțeles. Am ajuns acasă și le-am arătat, mândră, alor mei, inelul de tinichea. Nici una, nici două, tata pune mâna pe inel și-l aruncă în soba în care ardea deja focul. Avea el principiile lui, că bijuterii, machiaje, bretoane în ochi, țigări... doar la un anumit gen de femei întâlnești. Eu abia aveam câțiva anișori, dar trebuia făcută educație din fragedă pruncie, nu care cumva... Mda, așa era tata Moromete al meu, că v-am zis, uneori îl bănuiesc pe Marin Preda că a stat pitit undeva peste drum de casa noastră cât a scris Moromeții... doar așa ca să se inspire. Abia acum îmi dau seama că m-a marcat profund acest gest, dacă l-am ținut minte atâta amar de vreme.
După întâmplarea asta nici n-am mai îndraznit să îmi mai iau alt inel, nu voiam să se repete figura. Numai că atunci când am ajuns la liceu, fratele meu mi-a dat un inel de argint, asemanator cu o verighetă cu niste încrustații pe exterior. Am iubit inelul ăla din două motiv: unu, că venea de la fratele meu care era zeul zeilor pentru mine si doi, îl purtam în clandestinitate cum ar veni, deci era mult mai interesant. Îl purtam pe ascuns, de cand ieșeam pe ușa casei pănă ajungeam la liceu, la liceu îl scoteam și îl băgam în buzunar pentru că nu aveam voie, era un profesor afurisit la ușă care ne ducea la cancelarie pentru cele mai stupide motive, apoi când se suna de ieșire iar puneam inelul pe deget pâna ajungeam acasă. Nu știu cât a durat treaba asta, știu că într-o zi am ajuns cu el acasă dar a doua zi nu l-am mai găsit, parcă a intrat în pământ. L-am căutat zile în șir, nu îmi dau seama unde s-ar fi putut ascunde.
Ei, și m-am făcut și eu mare, relativ, că verigheta tot pe măsura pentru copii căutam, și am putut să îmi cumpăr ce inel voia mușchiul meu, numai că inel ca cel pe care mi l-a dat frate-meu nu mai exista pre lumea asta. Până într-o zi, când, mergând la un magazin să cumpăr niste mărțișoare din argint am dat peste o mamă cu un băiat de vreo 15 ani care căuta un anumit gen de inel. Pentru băiat. Vânzătoarea le-a arătat singurul exemplar care se încadra în cerințele celor doi, un ineluș/verighetă. Le-a plăcut amândurora numai că nu se potrivea pe degetul băiatului, era nevoie de un deget de copilaș. Și ghici ce? :)
* Inelul de plastic
Eu nu cred că există fată/femeie care să nu adore să umble prin cutiile cu bijuterii ale lor sau ale altora. Eu cel puțin așa am fost de când mă știu. Mergeam în vizită la mătușa mea dragă și scoteam tot din sertarul ei cu bijuterii, le studiam pe toate, apoi le așezam la loc. Eram un copil foarte ordonat (dar numai în cazul ăsta :))
Și obiceiul ăsta îl am și când merg pe la prietene sau rude apropiate, cred că s-a obișnuit lumea cu mine.
Într-o zi eram în vizită la nepoata mea preferată, și bineînțeles mă relaxam admirându-i bijuteriile, când mi-a atras atenția inelușul transparent cu pietricică. Mi l-am pus pe deget și nepoata mea a zis instantaneu: dacă îți place, ți-l dau ție. Am mulțumit deși nu știam dacă se face să iei bijuteria cuiva, dar mi-am zis că o să-l păstrez ca pe o dovadă de iubire. Și îl și port, deși el este în sine un inel de copil, și este destul de greu de integrat printre alte bijuuri.
Cam asta e... Uite de-aia mă dau eu de vrăjitoare câteodată. Că am nevoie de lucrușoarele mele dragi, chiar dacă par a nu se asorta, dar asta nu contează, important e să-mi aducă aminte că soarele iese întotdeauna din nori și că gesturile mici de dragoste atârnă uneori cât adevărate comori.
. 
