Ieri am avut o zi perfectă. Da... știu, cine se mai aștepta la așa ceva după ultima postare? Inițial mi-am făcut griji și am fost un pic tristă că eu sunt defectă exact de majoratul Mariei, dar m-a ajutat foarte mult că mi-am recunoscut neputința în fața oricui a fost dispus să asculte. Parte din sarcini mi-au fost preluate, pe altele le-am neglijat complet și iaca n-a murit nimeni. Ba toată lumea pare mulțumită și fericită.
Deci, Maria mea, firicelul meu drag, a implinit ieri 18 ani! S-a trezit fericită, telefoanele au zbârnâit încă de pe la orele 7 ale dimineții, ea a țopăit prin casă și a ciripit ca o vrăbiuță, a imbrățișat pe toată lumea, o dată, de două ori, de mai multe ori, apoi a plecat la școală, că avea simulare la fizică. S-a întors la fel de veselă, "mami, m-a imbrățișat toată lumea, m-a pupat, mi-au urat toți la mulți ani, mă iubește lumea, ce fericită sunt!"
Eu si sora ei (pe care am lăsat-o să chiulească de la școală, sâc!)am fost ocupate toată ziua, dar nu cu treburi complicate, unele de suflet cum ar veni. Cadourile. E prima oară când la o zi de naștere nu fac măcar o prăjitură, chiar și masa de prânz a fost mai firăvioară, asta fiindcă nu am avut chef și nici timp să gătesc. Oricum pe seară mergeam la restaurant, așa că ce atâta agitație?
Cel mai important mi s-a părut să terminăm cadourile. Nu o să le desconspir pe toate, unul singur, pentru că, după efectul pe care l-a produs, mă gandesc că a fost unul potrivit si poate inspiră și pe alții.
Când erau mici m-au intrebat fetele de ce nu am notat și eu într-un carnețel absolut tot ce făceau ele? Să știe și ele când au zis prima oară mama, când au făcut primul pas, când au spus prima propoziție, chestii de-astea... Au hotărât că ele așa vor face când vor avea copii, ca să nu uite nimic. Anul trecut, prin vară, amintindu-mi de discuția asta mi-a trecut prin cap că aș putea să recupez măcar o parte din timpul pierdut. M-am gândit că unele amintiri sunt duse pentru totdeauna, iar altele mai sunt încă vii în memorie, dar nu se știe până când, că nici bătrânețea asta nu vine la pachet cu un snop de neuroni noi-nouți, ci dimpotrivă... Așa că m-am apucat să scriu într-un caiet cam tot ce îmi mai aminteam despre Maria de la momentul nașterii până... mai încoace. Și m-am străduit să am și poze exemplificatoare.
Deci asta am făcut eu ieri toată ziua, am stat să îmi termin cartea. Se numeste "Dragă Maria", e scrisă de mână, nu e perfectă, s-ar putea spune că e chiar nasoală dacă i-a întins fetii rimelul pe față, de-au țipat prietenele la ea "Maria, nu plânge, ce, noi te-am machiat degeaba?", dar cred că s-a meritat.
După ce am terminat de scris, am mai avut timp doar de un duș, m-am imbracat și am plecat la restaurant unde a început petrecerea.
Pe Maria nu am vazut-o niciodată atât de exuberantă. Ne-a imbrațișat de zeci de ori și ne-a mulțumit pentru cadouri, pentru petrecere, pentru tot. A dansat, s-a invartit, s-a imbrațișat cu toată lumea.
Am fost plăcut surprinsă și de prietenii Mariei, cunoșteam doar o mică parte dintre ei, copii frumoși, binecrescuți, politicoși, s-au distrat frumos, nu au făcut excese, mi-a fost tare drag de ei. Am primit mesaje similare și din sens invers, adică si noi "ăștia bătrâni" am fost, se pare, pe placul copiilor.
Mi-a placut, evident, si de copilul meu mic, care e de fapt mai mare decat mine si care s-a simțit ca peștele în apă printre colegii Mariei, mai mari cu 4 ani decat ea. Dar n-ai fi zis, toată lumea crede că și ea dă bacul în vară.
Tortul... Ni l-a făcut o prietenă super-talentată care face niște torturi de moare lumea. De admirație. Chestii 3 D, complicate, migălite, bibilite până în cele mai mici amănunte. Noi ne-am lăsat pe mâna ei, i-am zis să nu se complice prea mult cu figurine și alte alea, că nu vrem să se dea peste cap, important e ca tortul să fie vesel, să-l conțină pe 18 ăla si să fie gustos. Cerințe îndeplinite! Multumim Torturi cu dichis !
O bilă albă mai am pentru cei de la restaurant că au ținut cont de dorința mea de a-mi face mie un meniu special, fără sare și, wow, câtă friptură si câte legume la grătar mi-au aduuuus... Si eu care credeam că o să mor de foame la majoratul fiică-mii, că o să-i doară la bască pe oamenii ăia de regimul meu. Dar nu!
În concluzie majoratul a fost motiv de fericire, s-au potrivit toate în așa fel încât totul a mers ca uns. Poate tati a fost un pic stresat, agitat, că trebuie să ne grăbim, că vin invitații și nu ne găsesc, că întârziem, că trebuie să, să, să... Am încercat să-l calmez aducându-l cu picioarele pe pământ. Tati! Își serbează majoratul, nu se mărită, știi da?
Poze nu am momentan, că sunt la fotograf, care cică are nevoie de 4-6 săptămâni ca să nu știu ce să le facă și după aia primim și noi un DVD sau ceva. Dacă știam dinainte luam un aparat la noi, că telefonul nu a făcut față. Dar nici ăsta nu e motiv de supărare, fetele au zis că a fost mai bine așa, că am privit totul prin ochii nostri nu prin lentila aparatului. Ce fete înțelepte!
Cam ăsta a fost majoratul fetii. Primul majorat. Ne uităm în zare după al doilea majorat! :)
Hai să trăim!
