Nu mi-am respectat promisiunea

Vineri n-a fost chiar cea mai vesela zi din viata mea. Sunt oameni care pot fi tristi cu zambetul pe buze. Eu nu. Asta e defectul meu, daca sunt trista, se vede cu ochiul liber. Uneori insa nu-mi trebuie mult ca sa ma inveselesc, e de ajuns un zambet venit de undeva si gata, zambesc si eu. Alteori e mai greu...

Vineri a fost insa usor. Cand am intrat in clasa Ioanei, s-au ridicat copiii in picioare si m-au salutat, copiii cu care facusem martisoare, stiti voi. Vai ce dragut. Unii m-au intrebat daca raman ca urma sa picteze martisoarele. Doamna, si ea mi-a zambit. Atunci am realizat ca pentru a zambi am nevoie doar de zambetele celor din jur. Am plecat la posta mare din centru. Am intins o hartie inspre doamna de la ghiseu. Doamna mi-a inapoiat-o zambind spunandu-mi ca trebuie sa merg la ghiseul urmator. Uite, nici macar nu m-am suparat ca am stat la rand degeaba, doamna mi-a spus ZAMBIND ca am gresit. M-am asezat la celalat ghiseu, doamna de acolo nici nu si-a aruncat ochii spre mine. M-am dus apoi la ghiseul urmator sa cumpar timbre. Acolo alt zambet, am zambit si eu. In momentul ala mi-am zis: AZI AM NEVOIE DE ZAMBETE! Ar trebui sa tin minte cine mi-a zambit azi, sa ma intorc si sa aduc si eu un zambet cu un martisor. Tin minte exact, cine si unde mi-a zambit vineri si ar fi fost frumos daca ma puteam tine de promisiune.

Weekend-ul asta am mesterit brose si martisoare pentru prietenele fetelor, pentru colegele lor de clasa, pentru prietenele mele, pentru rudele noastre. A durat mai mult decat ma asteptam. Poate daca n-as fi fost atat de pretentioasa as fi terminat mai repede si mai multe. Dar am tinut ca prietenele fetelor mele, cele care primisera in dar de la noi tricouri pictate, sa aiba brosa exact cu modelul de pe tricou. Eu zic ca asta e o surpriza placuta, cel putin mie mi-ar face placere sa primesc un asa martisor. In sfarsit... azi noapte, pe la 12, am realizat ca n-am sa reusesc ce mi-am propus, ca trebuie sa mai tai pe cineva de pe lista pentru ca efectiv nu mai aveam puterea sa mai mesteresc ceva. Si atunci am renuntat la a mai rasplati zambetele. Imi pare rau pentru asta.

Si ca sa ma simt si mai prost ca nu mi-am tinut promisiunea (fata de mine), in drum spre scoala Ioanei m-am intalnit cu doamna ZAMBET, de la posta mica. Am observat-o abia dupa ce m-a salutat si mi-a zambit cu zambetul ei larg. Ioana m-a intrebat cine e doamna, si daca nu stiu cum o cheam de ce m-a salutat. Eu i-am zis, ai uitat, e doamna de la posta mica, cea care zambeste tot timpul. Abia mai tarziu mi-am dat seama ca degeaba a intrat Iona cu mine la posta de cateva ori, tejgheaua aceea e asa inalta, incat ar fi trebui s-o ridic in brate s-o vada pe doamna ZAMBET.

Dupa intalnirea asta am zis, ma duc fuga acasa si mesteresc un martisor, macar doamnei zambet sa-i daruiesc. Cand eram la piata am realizat insa ca sunt prea obosita si ceva facut la repezeala... nu stiu cat de frumos ar fi. Am trecut pe langa o batrinica cu ghiocei. Pe mine bunicutele astea de la tara venite cu un ghiocel sau cu o legatura de patrunjel sau cu doua buchetele de tufanele toamna, ma induiaseaza rau de tot. Pai ce sa-i mai ramana si ei, sarmana, din banii luati pe 5 buchetele de ghiocei, daca mai plateste si vreun autobuz? Si de cele mai multe ori cumpar ceva de la ele, fie ca-mi trebuie fie ca nu.

Si uite asa mi-a venit ideea sa iau de la o bunicuta cateva buchetele de ghiocei, pe care le-am daruit doamnei de la posta, cea care-mi zambeste chiar si atunci cand ii spun ca mi-am uitat portofelul acasa si n-am cu ce plati scrisoarea recomandata (o sa va povestesc eu si asta).

Si i-am spus ce-i cu ghioceii aia si am stat de vorba mult, desi nu ne cunoastem. Am plecat doar atunci cand a intrat primul client, oarecum impacata cu mine insami, am adus si eu un zambet cuiva pe ziua de azi...