Si timida si "nebuna"

Am tot respectul pentru cei care scriu fara autocenzura. Daca vor sa scrie despre un prieten care i-a dezamagit, o fac, chiar cu riscul de a strica prietenia. Si nu isi spun tot timpul: asta nu pot s-o scriu ca citeste si tata (norocul meu ca tata nu are net, am scapat cel putin de stresul asta)... Ah, a nu se intelege ca ii admir pe cei care pun pe blog chiar toata murdaria de pe lume, am facut la un moment dat niste "expeditii" prin niste bloguri asa la intamplare. Unele chiar m-au oripilat, dar sunt eu mai sensibila, poate nu era chiar asa de ingrozitor ce scriau ei acolo. Si apoi cine-s eu sa judec pe altii?

Azi, uite sunt in toane bune, desi n-as fi zis acum o juma' de ora cand am bocit la cafeaua de dimineata (m-am descarcat si eu de niste chestii...) si am de gand sa vorbesc despre mine, desi nu prea vad cui i-ar folosi. Poate doar mie. Sau poate NICI mie...

N-o sa va spun toate "calitatile" mele, mai las si pentru alta data. As incepe cu faptul ca sunt foarte timida uneori. Dar nu tot timpul, doar atunci cand n-as prea avea motive sa fiu.

Sa va dau un exmplu de cat de timida pot fi. Am vrut la un moment dat sa merg la seful meu sa cer o marire de salariu. Stiti si voi cum e la angajare, de proba nu stiu cate luni cu salariul asta, dupa care va creste si salariul. Daca i s-a intamplat cuiva sa i se mareasca salariul dupa perioada de proba, asa fara sa se duca s-o ceara, sa ma anunte si pe mine, eu mananc o tasta de la tastatura! Nu va spun cu cat ar trebui sa inmultiti perioada de proba ca sa aflati la cat timp am inceput eu sa ma gandesc ca asa nu se mai poate, trebuie sa-mi mareasca naibii salariul ala! Nu va spun pentru ca ati exclama: maaaama, da' fraiera mai esti! Asa, dupa ce am luat hotararea ca tre' sa merg sa vorbesc cu sefu' am fost multumita de mine ca in sfarsit m-am hotarat si am mai lasat un timp sa treaca, sa-mi fac si eu discursul, sa fiu pregatita cand o sa intru in biroul cel mare. Ei, dupa asta am trecut la faza a doua in care mergeam in fiecare zi, (de mai multe ori pe zi) pana la usa sefului, de-am facut poteca, am tocit mocheta de cate drumuri am facut. Ajungeam in anticamera, o intrebam pe secretara daca sefu' e liber, ea zicea ca e, mai faceam doi pasi spre usa si dupa aia faceam stanga-mprejur si ma intorceam rapid la mine in birou. Era o treaba acolo care "ardea", era musai s-o rezolv in momentul ala. Ei, si lucrul asta ma macina zi de zi, pana ajunsesem eu sa clocotesc ca o oala sub presiune. La un moment dat deruland filmul trecerilor mele prin anticamera am avut o revelatie: secretara e de vina! Adica eu plec plina de elan din biroul meu, cu discursul in cap, intru in anticamera in forta, o intreb pe secretara daca e sefu' si dupa aia fiiiiis, ma desumflu. Pai, da, asta e, secretara e de vina. Dupa ce am avut revelatia asta, m-am ridicat de pe scaun, am intrat in anticamera, n-am mai intrebat nimic, am batut repede la usa sefului sa n-aiba timp secretara sa-mi spuna ca e ocupat, l-am salutat pe boss, l-am intrebat daca are un minut pentru mine, m-a invitat pe scaun si eu in doua vorbe am facut rezumatul discursului pe care-l repetasem de atatea ori in cap. Sefu', de pe scaunul lui impozant, ca am impresia ca fotoliul ala intimida mai mult decat persoana care statea in el, mi-a zis: "Pai vezi daca n-ai rabdare, daca asteptai si tu pana maine aflai ca ti-am marit salariul. Uite aici, decizia!" Si deschide asa la intamplare un ditamai dosarul din fata lui, in care puteau sa fie si scrisori de dragoste ca intr-o miime de secunda cat mi-a aratat el un colt de A4, tot n-as fi reusit sa-mi dau seama ce-i acolo. Eu am zis: Sanchi bulimaci, chiar asa fraiera ma crezi? Bineinteles in gand, ca v-ati obisnuit ca eu port 50% din dialoguri in gand. Dar atunci chiar era de apreciat ca am "vorbit" in gand pentru ca v-am zis, eram ca o oala sub presiune, si daca incerci sa deschizi capacul cat inca e pe foc, e pericol de explozie. Am simtit ca daca deschid gura ii spun tot ce cred eu despre dosarul ala si poate multe altele, ca v-am zis ca sunt timida, dar nu mereu, cateodata am un curaj nebun si spun exact ce gandesc, chiar daca nu e tocmai placut pentru cei din jur si in cele din urma nici pentru mine. Oricum, am iesit semivictorioasa din biroul ala (desi parea ca nu am niciun merit pentru victoria asta), am primit cresterea de salariu, pana la urma asta era cel mai important.

Deci cu timiditatea am lamurit-o. Uneori sunt, alteori chiar deloc. Am zile in care imi vine sa dansez cu oamenii pe strada, ma prostesc mergand pe o bordura ingusta tinandu-mi echilibrul cu mainile intinse, intru in vorba cu vanzatoarele de prin magazine, dar doar cu cele care-mi zambesc, am si eu criteriile mele de selectie, fac glume, unele chiar neprajite*, dar asa sunt glumele mele, unele dintre ele. Exemplu: eram intr-o zi la posta mica din centru, evident intr-o mare intarziere si evident lume multa, ca daca aveam tot timpul din lume nu era nici tipenie de om. Completez eu formularul, il gresesc, mai stau o data la coada, incearca doamna sa-mi explice cu zambetul pe buze cum trebuia sa fac, numai ca intre timp se baga cineva in vorba. Doamna, amabila (o sa scriu eu o data numai despre doamna asta, care-i de-o amabilitate iesita din comun), ii explica, dupa aia se intoarce la mine, iar o intrerupe cineva, cauta ceva prin niste hartii, se intoarce iar la mine si in mijlocul frazei se aude o voce: doamna, nu va suparati, aveti timbre fiscale? Nu stiu ce m-a deranjat mai mult, ca iar m-a abandonat doamna de la posta pe mine sau ca vocea aia nu a asteptat sfarsitul frazei. Am si eu fixurile mele, daca "arde" poti intrerupe pe cineva, dar doar daca a pus un punct. Adica sa ramana omul la jumatea cuvantului nu se face... Bineinteles ca doamna amabila de la posta iar cauta prin nush ce caiet si zice tot zambind: da, doamna mai am doua! La care eu zic: DAR PE ASTEA DOUA LE CUMPAR EU!!! Aud un AAAAA!!!! in spate si cand ma intorc vad o domna in varsta, mica si ... plinuta sa zicem (ca sa fiu politicoasa), cu o fata rotunda, rosie si transpirata, care-si tragea un scaun. Parea daramata. Am regretat pe loc ce-am facut si am zis repede: am glumit doamna, imi cer scuze! Chiar am regretat, saraca femeie alergase prin tot orasul dupa timbrele alea si eu... sa-i provoc infarct nu alta. Asa ca am lasat-o chiar sa cumpere cele doua timbre inainte de a ma fi lamurit eu ce aveam de facut cu formularul ala, la cat intarziasem nu mai conta un minut in plus...

Cam atat despre mine azi. As mai scrie, dar mi-a pierit cheful. A intrat jumatatea mea si m-a intrebat: ce mancam noi astazi?

P.S. Ah, mai am de lamurit un lucru, n-am gresit cand am scris ca fac glume neprajite. Acum ceva vreme m-a intrebat Ioana ce inseamna glume nesarate. I-am explicat eu cum m-am priceput. Peste vreo trei zile am facut eu o gluma pe seama ei (ca nu pot sa ma abtin) la care ea zice; mamiii, asta a fost o gluma neprajita! Uitase mititica expresia. Si de atunci noi numai asa zicem.