25 septembrie 2009

vezi ca esti predispusa... (partea I)

Stateam acum ceva vreme cu o prietena si cu "jumatatea" mea la o cafea, o floricica si, cred, dar nu sunt foarte sigura, un pahar cu vin. Tind sa cred totusi ca era si un pahar cu vin, pentru ca alfel nu-mi prea explic excesul de sinceritate care a dat peste mine de le-am povestit intamplarea aceea din copilarie pe care n-am inteles-o atunci si n-o inteleg nici acum. E asa de veche si a stat atat de multa vreme incuiata in sertarasul ei ca nici macar nu mi-o mai amintesc foarte exact.
Se intampla pe cand aveam cinci sau sase ani, nu stiu exact. Pe vremea aceea, pe strada noastra erau foarte multi copii apropiati ca varsta (am facut un efort de memorie si i-am numarat, vreo 14). O minunatie! N-aveai cum sa te plictisesti. Ne jucam seara pe-afara pana se intuneca, pana ni se facea foame, sau pana ne strigau parintii in casa.
A fost de ajuns sa-i cumpere parintii uneia dintre fetite o fusta din aceea infoiata ca un tutu de balerina si niste opincute, ca gata, toata strada, la aripa feminina ma refer, si-a dorit instant acelasi lucru.
Eu nu puteam face exceptie. Numai ca la mine dura intotdeauna ceva mai mult de cand ziceam ca vreau cutare lucru pana cand il si dobandeam. Aveau toate fetitele de pe strada, cand in sfarsit am primit si eu rochita mult visata. Si chiar si opincutele. Partea proasta a fost ca atunci cand le-am primit ploua afara si nu puteam sa fug pe strada sa le arat copiilor. La un moment dat a mai stat ploaia, asa ca am decis sa-mi imbrac rochita, sa-mi incalt opincutele si sa dau o fuga pana la Vera sa-i arat ce am primit. Nu stiu mama pe unde era, stiu doar ca voiam sa ma intorc foarte repede ca sa nu se prinda ca am iesit pe ploaie afara. Asa ca am plecat in viteza de-acasa, prin ploaia aia marunta, sau poate chiar statuse, era ud pe jos si cand am ajuns la vecina la poarta am alunecat pe podisca ei si-am ramas intinsa acolo.
Ce e asa de neobisnuit la intamplarea asta? Nimic pana acum. Poate doar faptul ca m-am vazut de sus cum stateam asa intinsa cu fata in jos, cu capul lipit de caldaram si cu mainile departate de corp, asta stiu sigur, le aveam intinse in lateral ca aripile unui avion. Si ma vedeam din ce in ce mai de sus. Am vazut-o si pe femeia care s-a apropiat de mine, si s-a aplecat asupra mea. Era o liniste deplina, femeia nu parea speriata, nu vorbea cu mine, sau poate eu n-o puteam auzi. Nu mi-a lasat impresia ca ar fi fost ingrijorata pentru mine, ma ridica doar de acolo. Si chiar atunci cand incepusem sa vad scena asta de foarte, foarte de sus, m-am trezit si eram din nou jos,
nu ma mai vedeam eu pe mine ca si cand am fi fost doua fiinte. Si vecina incepuse sa vorbeasca cu mine, ma intreba, cred, ce s-a intamplat, dar singura mea preocupare era sa nu-mi fi murdarit cumva rochita si sa nu afle mama ca am plecat pe ploaie afara. Nu-mi amintesc sa ma fi durut ceva. Nu-mi doream decat sa ajung cat mai repede acasa. Si am ajuns. Mama nu observase c-am fugit. Eu n-am povestit nimic. Nimanui. Oricum nu m-ar fi crezut nimeni...
Nu m-a ingrijorat nimic din intamplarea traita, nu mi-am pus nici un fel de intrebari, n-am incercat sa gasesc explicatii pentru ce s-a intamplat. Mi-am scos imediat intamplarea asta din cap si am pus-o intr-un sertaras la pastrare. Cred ca nici macar asta n-am facut, cred ca singura, ea intamplarea, s-a asezat in primul sertaras pe care l-a gasit gol. Si pe vremea aceea erau nenumarate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu