15 decembrie 2014

Scotocind prin amintiri

Ieri dimineață pun mâna pe telefon:

- Hai salut tataule,  ce faci? 

- Uite, mă pregăteam să mă bărbieresc. 

- Ai nevoie de musafiri? 

- Aooooleu,  îmi sfârâie  buza!

- Pai vezi ca venim!

- N-aveți voi curajul asta...

- Ba avem, vezi ca-ntr-o juma' de oră ne suim în mașină.

- Gata,  hai ca mă duc să mă fac frumos...

Deci v-ati prins, ieri am fost iar la tarisoara mea, si-am ajuns pe-un soare si-un frumos, aiaiaiii, nici nu-mi venea sa intru in casa, prea era placut afara... A trebuit totusi, pentru oaresce treburi administrative. Am gatit una din mancarurile preferate ale lui tata si stand la bucatarie nu-mi puteam dezlipi ochii de pe geam, asa vreme frumoasa in decembrie nu mai speram, ca tare mult a mai plouat in ultimele zile. Ma uitam la gaini, n-aveau treaba, mancau firicele de iarba pe alese si scotoceau tacticos dupa rame sau alte trufandale. Lenesele, ca acuma mi-aduc aminte, n-au facut si ele de mult un ousor din ala bio, eco, sau cum s-o mai fi numind, nici macar ieri si ele știu cat ma bucur eu cand ma duc la cuibar si gasesc "premiul" acolo. Le-am pus si apa proaspata, le-am dat si porumb si tot degeaba, nerecunoscatoarele! 

Dupa ce am mancat mi-am amintit de poza aia cu mama pe care am gasit-o data trecuta. Ma gandisem s-o iau si s-o scanez dar mi-a fost frica, la cat de aiurita sunt sa n-o ratacesc pe undeva, asa ca pur si simplu am fotografiat-o si am lasat-o la locul ei.


Aici este mama mea, la 17 ani!


Ce sa zic, am cam ramas fara vorbe contempland poza asta... 
I-am zis si lui tata: Mama a fost o artista! Si el a raspuns: "A fost... pana am vazut-o eu."
Pai de ce n-ai mai lasat-o mai, sa cante? "Fiindca ar fi vazut-o si altii" Of, gelosule, ce ma enervezi! (M-am descarcat si eu, ce? Acum niste ani nici nu se punea problema sa vorbesc asa cu tata Moromete al meu, acum a mai imbatranit, s-a mai schimbat, vede si el lucrurile un pic altfel.)

Un pic sunt mahnita ca-mi dau seama ca  momentul mamei de glorie, daca a fost vreunul, a fost scurt. Daca in poza asta avea 17 ani, la 18 fara doua luni tata deja o lua de nevasta. Si s-a terminat! Si cu copilaria ei si cu cantatul si cu mersul la atelierul de tesut covoare, ca na, facea naveta, si iarasi o puteau vedea si altii. Cateodata e greu si sa fii frumos, foarte greu. In schimb am venit noi, copiii. Cred ca nu implinise 19 ani cand a adus pe lume primul copil, fratele pe care nu-l stiu, a murit pe la un an si ceva de leucemie. Abia acum, cand am proprii mei copii imi dau seama cat de greu trebuie sa-i fi fost, de fapt amandurora. 
Ei, dar depre ai mei daca incep sa povestesc, facem de-un roman.

Mai bine sa va arat o alta poza veche pe care am gasit-o acasa, este poza unui covor tesut. Cred ca o avea de la atelierul unde si-a facut ea ucenicia timp de un an. Imi spunea ca ii placuse foarte mult, si ca toata lumea era multumita de ea ca "prindea repede". 



Astfel de covoare facea mama mea, acasa, fara nicio schita, fara nicio rigla, centimetru, ruleta sau alt instrument de masura si ieseau perfecte. Eu eram pur si simplu fascinata, stateam langa ea si vedeam cum rupe o fila dintr-un caiet de matematica, o impatureste, ea stie cum si asta era masura ei. Alte ori isi folosea doar degetele, cate doua sau cate trei, asta era masura intre flori sa zicem. Genial! 
Am si eu cateva covorase din astea si niste carpete facute de ea, poate o sa le pozez sa vi le arat, dar ma credeti, da?

E cazul sa inchei aici ca devin lacrimogena.





12 comentarii:

  1. Dragile de ele! Mamele noastre! Frumoase și talentate! Ți-a transmis dragostea pentru frumos, trebuie să recunoaștem cu toții, ia vezi ce lucrușoare ți-au ieșit din mîini!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mie acum îmi pare rău că nu am privit mai cu luare aminte la ce făcea mama. Când a vrut sa ma învețe sa țes covorașe am zis bine, am stat pe lângă ea, am învățat cat de cat, am făcut o carpatica mica, nu cu model tradițional ca eram eu grozava, am făcut-o cu ciupercute și după aia gata, nu m-a mai prins la gherghef. Da' poate o fi normal... nici fetele mele nu dau în brânci sa învețe ce meșterul eu, dar poate când or fi mai mari, din cutiutele mintii or scoate informații acumulate în vremea cat au stat pe lângă mine, cine știe...

      Ștergere
  2. frumoase amintiri... ce bine ca exista fotografii! Tare frumusica e mamica ta acolo cântând pe scena! si covorasul acela... ce pacat ca este doar alb-negru. Oricum, se vad superbele motive traditionale pe care le cunosc dintr-o colectie de timbre... Imi vine în minte poezia lui Paunescu:
    Dragii noştri, dragi părinţi.
    Cheamă-i Doamne, înapoi
    Că şi-aşa au dus-o prost
    Şi fă-i tineri cum au fost
    Fă-i mai tineri decît noi.
    Se spune ca de câte ori pomenim pe cineva drag care s-a dus pe lumea cealalta, acolo la ei bate un clopotel de argint si aduce mângâiere. Ma bucur mult ca ai povestit aici cu noi... Clopotelul de argint a clinchenit de câteva ori astazi pentru mamica ta. Dumnezeu sa o odihneasca!


    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. As mai povesti eu despre mama mea, dar nu știu de ce îmi vine asa de greu... Mulțumesc, Carmen, pentru cuvintele tale calde!

      Ștergere
  3. Mai Ina draga! Sa ii zici fratelui tau ca ideea transformarii postarilor blogului in carte este excelenta! Superba postare! Dumnezeu sa o ierte si s-o odihneasca in pace pe mamica ta!
    Neaparat sa faci poze la covoare. Te imbratisez!

    RăspundețiȘtergere
  4. Cred ca pe frate-meu l-am speriat când i-am zis ca și dacă face cartea s-o tina la el ca mie nu-mi trebe ☺
    Poze o sa fac, sigur!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu, nu. Sa nu o tina la el. Sa imi trimita si mie. :D

      Ștergere
  5. chiar daca tu ai scris in stilul tau vesel si ghidus se simta un dor si o emotie teribile...
    frumos a completat Carmen ce ai scris tu...
    frumoasa mama ta dar si priceputa!!
    greu de facut asa covorase, atat de multe detalii si totul echilibrat si frumos...iti trebuie cu adevarat talent si chemare ca sa faci asa ceva :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Asa este, trebuie sa fii dăruit cu un talent deosebit sa faci covoare din astea asa... din cap, din aduceri aminte eventual. Abia acuma îmi dau seama, când eram mica nu mi se părea ceva ieșit din comun.

    RăspundețiȘtergere
  7. M-ai emotionat cu povestea ta.
    Cred ca asa erau toate mamele: se sacrificau pentru familie! Erau alte vremuri si asa erau educate.
    Acum stiu de unde ai mostenit indemanarea si fantezia pentru minunatiile create de tine ! :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Minunate amintiri, frumoase poze: - frumoasa mama, superb covorul!
    acum stiu si eu de unde ai mostenit talentul!!!

    RăspundețiȘtergere
  9. Da, sigur de la mama am moștenit multe. Este foarte ciudat ca atunci când eram mica nu înțelegeam cum poate sa stea ore în sir sa migaleasca la ceva. Acum însă fac și eu la fel. Asa or sa fie oare și fetele mele?

    RăspundețiȘtergere