30 martie 2012

Mazăre sau gazon?

Am avut de luat o decizie foarte grea. Bucățica de pământ din stanga casei, aceea care se transformase în tranșee atunci când au  venit meseriașii să-mi desfunde canalizarea, rămăsese cheală pentru că, nu-i așa, GAZON și TÂRNACOP nu-s prea buni prieteni. Am supus dezbaterii publice problema dreptunghiului de pământ, ce facem cu el, punem iar gazon sau... îl folosim pentru experimentele noastra agricole? Nu am reușit să obțin o unanimitate, fetelor le-ar fi plăcut să mai aibă un locșor cu iarbă ca să poată merge desculțe dar le-ar fi plăcut la fel de mult și să mai vadă evoluând vreo plăntuță dătătoare de păstăi sau în alt fel roditor. Jumătatea era de acord cu orice hotărâre aș fi luat eu, așa că greul a picat pe umerii mei. Dreptu-i că și mie mi-ar fi  plăcut  să mai am ocazia să admir fâșiuța aia de gazon, de multe ori ieșeam pănă în ușa casei doar cu gândul  ăsta, dar nu am rezistat tentației de a-i da o altă utilizare. Așa că săptămâna trecută am săpat-o (o săpasem și-n toamnă și a mers ca uns) și, ajutată de Ioana am pus mazăre. Așa arată acum, nu ne rămâne decăt să zicem Doamne-ajută!


Tolba cu povești

Mai nou citesc o carte de povești. Nu mă întrebați dacă am dat în mintea copiilor, eu sunt un copil cu copii ca să-l citez pe tata. Și e bine să rămâi copil, am citit eu undeva că pe aceia care nu mai știu să fie copii îi ia Tata Dumnezeu la el. Eeeeh, și eu nu vreau să plec nicăieri ... :)
Cartea se numește "Tolba cu povești", a primit-o Ioana în dar chiar de la amabila autoare, Claudia Groza.  Pufoasa când a văzut cartea cu autograf și tot tacâmul a exclamat: oaaaa, ce fain, e a doua carte pe care o primesc cu autograful autorului, a picat la fix, chiar nu mai aveam nimic de citit.
Am vrut să scriu mai devreme despre asta, dar m-am luat cu alte treburi, acuma-mi fac timp, până nu e prea târziu. Trebuie sa vă spun că pe blogul Claudiei Groza puteți citi despre un Eveniment INTERESANT PENTRU MĂMICI ŞI COPII la care mi-ar plăcea să particip dacă aș fi din București. Cum nu sunt, dau sfoară în țară pentru cei care sunt interesați.

29 martie 2012

Cu cine mă întâlnii eu azi

În dimineața asta mi-a revenit mie sarcina, plăcută de altfel, de a o duce pe Ioana la școală. Jumătatea a plecat cu noaptea-n cap cu niște treburi, așa că am luat copil pufos de mână și p-aici ți-e drumul, am tăgârțat-o după mine, la propriu, fiindca așa plecăm noi două de acasă, ca niște dive, cu cel puțin 10 minute în întârziere. Minute pe care încercăm să le recuperăm mergând ca la maraton. Pe drum o întreb pe Ioana dacă vrea să mai trec pe la piață să cumpăr niște salată că aia de ieri s-a terminat. Ea intră în panică: noi suntem în întârziere și ție îți arde de salată. Nu acuma măi omule, după ce te las pe tine la școala. Ah, bine, du-te.
Am ajuns la școală  la ora opt fără un minut (ceeeeee, n-am întârziat), după aceea dau o fugă la piață și mai iau una, alta, până fac de două sacoșele respectabile. O apuc pe străduța mea preferată, ajung la chioșcul de ziare, mă opresc, cumpăr nr. 1 din revista " Ușor de croșetat", și merg agale către casă. Nicio grabă, niciun gând care să-mi accelereze pasul. La un moment dat văd venind din față o mașină care urcă încet pe trotuar la zece pași în fața mea. Pe trotuar era un stâlp ancorat în asfalt cu o sârmă groasă. Mașina înainta foarte încet spre stâlp și eu eram curioasă să văd când o să se oprească, fiindca mai avea foarte puțin și ajungea la sârma. Când a oprit eram deja în dreptul ei și-mi arunc un ochi înspre șofer, acesta îmi zâmbea. Hiiii, dar asta e bărbatul meu! Și mașina asta e mașina noastră! Și eu mă uitam la sârma aia amărâtă fără să văd ce era mai important.
Jumătatea zice, hai bagă capu-aici, ne pupăm de bun rămas, el își continuă drumul spre treaba lui, eu îmi balansez molcom salatele și ridichiile spre casă.

28 martie 2012

Să-i dăm o mână de ajutor Gabrielei

Ieri am primit un mesaj de la Ady. Îmi spunea despre boala mamei sale, o  tumoră cerebrală benignă care ștrangulează nervul optic. Momentan, Gabriela nu mai vede deloc cu ochiul drept și fără intervenţie chirurgicală, tumora duce la orbire. În ţară, nu există aparatura necesară pentru o astfel de operaţie de mare precizie şi fineţe, și totuşi speranţă există: medicii din ţară i-au indicat Gabrielei Tudorache Institutul Internaţional de Neuroştiinţe (INI) din Hanovra, Germania, mai exact pe prof. dr. Rudolf Fahlbusch, dar costurile acestei operații depășesc cu mult posibilitățile modestei familii.

Este greu să vorbești despre suferința altora, cel puțin mie îmi este greu, de cele mai multe ori nu-mi găsesc cuvintele potrivite. Puteți citi întreaga poveste aici și dacă vă este cu putință, ajutați!

26 martie 2012

DIVERTA - Magazin (ne)preferat

Ioana are doua magazine preferate. Unul cu tot felul de bibelouri și obiecte numai bune de făcut cadou, si al doilea, Diverta. Dacă la primul mergem nu mergem când ieșim în oraș, la Diverta, face ea ce face si mă convinge să intrăm măcar un pic. De multe ori, fiindcă Diverta este in mall, eu mă duc prin magazinele vecine si ea mă asteaptă să vin s-o iau. Eu mă bucur că e așa atașată de cărți, în vremile astea când aud tot mai mulți părinți plângându-mi-se: "nu vrea domnule să citească o carte... acuma ce să-i fac, să-l bat, să-l omor?" Cum spuneam, eu sunt mândră că fetele mele găsesc, împreună cu mine, plăcerea de a citi o carte, și, în naivitatea mea, mă gândeam că pentru vânzătoarele din magazinele de cărți trebuie sa fie o bucurie să vadă copii răsfoind cărți. Mda, asta gândeam eu... 
Odată mi-a spus Ioana că nu crede că-s prea încântate vânzătoarele când o văd prin magazin. Eu am zis, ei, aș, de unde ți-a mai venit și ideea asta? Păi, uite, răsfoiam o carte și a venit vânzătoarea, a ridicat un ghiozdat care era căzut de pe un raft, dar nu-l dădusem eu jos, s-a uitat urât la mine și mi-a zis: dacă l-ai văzut căzut puteai să-l așezi la loc. Eu atunci i-am luat apărarea vânzătoarei, i-am zis că o fi avut și ea o zi grea si că poate până la urmă nici nu s-o fi uitat așa urât la ea. Nu, nu, știu eu ce-am vazut, a zis ea.
Am uitat întâmplarea asta, până azi când, după o săptămână de stat în casă pe motiv de febră și roșu in gât, ne-am oferit un moment de răsfăț în oraș. Și unde credeți că i-a fost dor Ioanei să meargă? Bineînțeles la Diverta. Am stat multicel, recunosc, am rasfoit cărți,  ne-am uitat după niște cadouri, am și cumpărat o carte... Dar nu asta e important. La un moment dat vine vănzătoarea printre rafturi ață la noi si ne abordează, dar mai mult parcă pe Ioana, o informează că atunci când mai intră singură în magazin să nu se sperie dacă ea o s-o controleze prin buzunare, uite așa, si-ncepe să-i pipăie geaca în zona buzunarelor. Si nu se oprește aici, zice "ia arată-mi tu mie ce ai în buzunare". Ioana s-a conformat. Doamna zâmbea, zâmbet fals, pe care l-am mai vazut în viața mea pe fețele celor neobișnuiți cu zâmbetul. Îi tot repeta Ioanei să nu se sperie, că ea o avertizează, că altă dată poate fi o altă colegă pe schimb și o poate căuta prin buzunare la ieșire, ea să nu se sperie. Îi tot dădea înainte cu să nu se sperie ăsta, exact așa cum ar comunica pasagerilor un pilot de avion în cădere liberă: păstrați-vă calmul! Ioana mea devenise roșie toată, nu înțelegea neam ce vrea femeia aia de la ea. Doamna s-a scuzat față de mine, că e nevoită să facă lucrurile astea, că mulți copii intră în gașcă și se îndeamnă la furat și se întoarce către Ioana: tu să nu te iei după alți copii dacă o să vii cu colegi de-ai tăi pe aici. Măi femeie, în primul rând că educație îi fac (i-am făcut) eu, mama ei adică, aici de față, poate n-ai observat. În al doilea rând, te uiți că vorbeși cu un copil de 8 ani și ceva care n-a ieșit în viața lui singur din casă nici până la colțul străzii, cum ar putea să vină în gașcă la furat? Și în al treilea rând, cum îți permiți să jignești în așa hal un copil și implicit pe cea care-l însoțește, scotocindu-l prin buzunare în magazin? Aaaaa, te simți un James Bond în varianta feminină? Atunci fă bine și așteaptă-ne la ieșire, acolo poți să ne ceri să ne întoarcem hainele pe dos, să ne cauți în genți, dar până atunci, lasă-ne să rasfoim în tihnă. Adică nu, știi ceva, nouă ne-a cam picat un păr in pofta de răsfoit, la revedere, adică nu la revedere, asta ar însemna să ne mai întoarcem... Bineînțeles că răspunsul ăsta i l-am servit DOAR în mintea mea și mult mai regret acum asta. La zâmbetul forțat al vânzătoarei am răspuns si eu cu un zâmbet, la fel de forțat, sper că măcar asta s-a văzut, i-am spus că înțeleg că-și face meseria, dar în același timp sper că nu a speriat-o pe Ioana  așa de tare încât sa nu mai calce de acum înainte prin magazinul ei preferat. Doamna ar mai fi avut chef de vorbă dar mie, cum am mai spus, îmi picase un păr în pofta de discuții. Mi-am luat copilul de mână, am achitat cartea aleasă și am plecat.
Pe drum am devenit din ce în ce mai tristă, bănuiam eu ceva...  Ioni, mai mergi la Diverta? Neeeeee! M-a speriat rău de tot...


Ioana la Diverta cu jucăria pe care și-o dorește de ziua ei. (Sper să existe și prin alte magazine)

24 martie 2012

Puișor cu dor de verde

Ieri am făcut  un puișor, provocarea plecând de la  Atelierul Elenei.
După o zi de trebăluit pe afară (cât e de frumos să pregătești pământul pentru semințele și răsadurile ce urmează să le plantezi, eu sunt fascinată!), pe seară zic: ia să mă odihnesc eu un pic meșterind un puișor. Asistentă mi-a fost Ioana, controlor de calitate tot Ioana, pfiuu... câteodata poate fi atât de categorică... La sfârsit am fost amandouă mulțumite de rezultat,  mai aveam însă de rezolvat o problemă: unde o să stea puișorul? M-am plimbat cu el prin casă încercând să-i găsesc un loc confortabil dar într-un moment de neatenție a zbughit-o din palma mea si unde credeți că a aterizat?
În cutiuța cu răsaduri! Măăăi, acolo nu e voie!!! Dupa mutrița dezamăgită pe care a făcut-o  mi-am dat seama că suntem frați de suferință, că după atâta iarnă amândoi tânjim după verde, așa că l-am lăsat să-și așeze cartierul general acolo, dar nu înainte de a-mi da în scris că nicio frunzuliță n-o să se miște de la locul ei...

21 martie 2012

Ultimul martisor... cred

Ultimul martisor din anul acesta. N-am putut refuza invitatia de a participa la un alt concurs, de data aceasta pe Scrapper in Romania, http://scrapper-in-romania.blogspot.com 
Sunt o capsunica romaneasca. Nu va uitati ca-s alba, sunt doar un PUI de capsunica! Pana la vara ma si inrosesc ma si indulcesc iar de aroma... nici nu vreau sa amintesc. Na, c-am facut o rima. Capsunica poeteasa, cine a mai pomenit? 

17 martie 2012

Am Marie de 13 ani

Azi e ziua Mariei (Firicica), 13 ani. De o saptamana freamata de nerabdare. Ii plac surprizele, nu vrea sa primeasca daruri inainte de ziua ei.  Sora ei (Pufoasa adica)  i-a pregatit un cadou cu banisori din pusculita ei. Nu mai poate nici ea de nerabdare, uite-o, s-a sculat cu noaptea in cap si-a venit la mine in dormitor cu cadoul Mariei in brate. L-a asezat pe un fotoliu si s-a bagat in pat, la caldurica. O asteapta pe Ma sa se trezeasca. Acum toti o asteptam sa se trezeasca. Urari n-am sa-i fac aici, nici nu ma pricep (remember?). Cred ca azi va beneficia de imbratisari suplimentare, pe langa cele 200 de zi cu zi. Dar sa stiti, n-o sufoc eu cu imbratisarile, vine si ea la mine cu bratele deschise. Odata, cand era cu ghiozdanul in spate gata de plecare la scoala, se cam grabea, i-am zis: stai sa imbratisez si eu un ghiozdan. Si de atunci asa a ramas.  Cand ma vede ca-s ocupata si dau semne ca as omite acest gest zice: hai, nu imbratisezi si tu un ghiozdan? Doamne, ce bine e sa ai asa copii...

Acum fug, am un tort de ornat, care-mi da emotii. Am zis sa incerc o reteta noua si mi s-a rupt blatul cand l-am scos din forma, arata vai de mama lui :(  Sper sa mai pot indrepta ceva ca de gustos cred ca e tare gustos. 

P.S. Despre freza mea... N-am socat pe nimeni, cica-mi sta bine, au fost pareri ca mergea si mai scurt. Mai copii, n-am zis ca ma tund zero, ci doar scurt. Oricum toata lumea (mai ales jumatatea) sta cu mana in parul meu si eu parca-s o pisica alintata care sta la mangaiat. Daca faceti liniste o sa auziti cum torc.

15 martie 2012

M-am facut Woody!

Stiti ca acum ceva vreme ma plangeam ca n-am avut si eu in viata mea codite impletite. Si mai stiti ca mi-am pus ambitia la incercare, mi-am lasat parul lung si mi-am facut codite. Dorinta asta deci am taiat-o de pe lista.
Acuma, mai nou, imi tot dadeau tarcoale ganduri de tuns par scurt-scurt. Cu vajaiala asta de dinainte de 1 si 8 Martie n-am prea gasit timpul necesar sa-mi vopsesc podoaba. Rau, ar putea spune unii. Bun, zic eu. Vopseaua din par s-a cam dus, radacinile au crescut, si cand bag mana in par simt la radacini parul ala aspru si sanatos pe care l-am avut pana sa-l vopsesc. Mi-a intrat deci in cap sa nu-l mai "otravesc", cel putin o vreme. Asa o sa vad si eu cam cum arat de-adevaratelea. 
Buuun, mi-am anuntat familionul ca nu ma mai vopsesc o vreme si ca o sa ma si tund foarte scurt ca sa se duca si urmele de vopsea ce-au ramas. Sa va spun care au fost reactiile: "mi se pare cam stupida hotararea asta", "daaaa, vrei sa nu te mai vopsesti niciodata?", "te tunzi scurt, dar o sa stai cu vopseaua langa tine, nu?", "Ah, iar te faci Woody? Bravo!" Nu stiu cat de incantata e de lumea de hotararea mea, eu sunt extrem de incantata, exagerat de incantata, atat de incantata incat dupa ce am iesit de la coafor mi-am scos caciula (aici iar ninge) de trei ori ca sa vada si prietenii si cunostintele cu care m-am intalnit ce grozavie am facut eu. Parerea mea sincera e ca totul se reduce la cat sunt eu de pregatita sa ma accept asa cum sunt, cu 10 fire de par alb sau cu 100. Si ma cam accept, sa stiti! 

Dragul meu sot, te anunt pe aceasta cale ca ti s-a indeplinit dorinta, cand o sa te intorci acasa o sa mananci spagete facute de ciocanitoarea ta draga :)

12 martie 2012

Casuta bunicilor

Ziceam acum cateva zile ca am incheiat activitatea de confectionat martisoare. Anul acesta am fost harnica, m-am pus pe treaba inca din primele zile ale lui ianuarie, martisoare am facut destule si  de tot felul, se pare insa ca nu suficiente. Cu siguranta lipsea unul, altfel nu m-as fi apucat sa scot cutiile cu materiale de pe unde le facusem culcusul pentru un an (credeam eu) si sa confectionez casuta aceasta (casuta bunicilor, vedeti, are si iarba verde...). De ce? Pentru a o inscrie in  Concursul National de Martisoare


Casuta bunicilor - confectionata din lut, pictata cu acrilice. Acoperisu-i luminos in soare. Strasurile sa fie de vina? Neee, mai degraba amintirile luminioase care umezesc ochii orisicui si-a petrecut vacantele copilariei in casa bunicilor.

09 martie 2012

Cum a fost ieri

Ieri a fost o zi a femeii mai extinsa, adica m-am gandit ca ar cam fi si ziua fetitelor si  ca sa simta si ele ca sunt sarbatorite le-am facut... clatiiiite! Daaa, nu va mirati, la noi e sarbatoare cand fac eu clatite, anul asta deja au fost doua sarbatori d-astea mari. Dar se pare ca sarbatoarea de ieri a fost extrem de mare pentru ca am facut clatite in doua reprize, pranz-seara. Cele de la pranz au fost devorate instant, asa ca am facut un repetir ca sa apuce si tati.
Aveti trei secunde sa ghiciti cine a facut aceasta felicitare...
Gata, timpul a expirat. Deci, care este opinia voastra? Cine? Eeeeu? Neeeh, nu sunt eu asa de talentata. Hai ca v-am lasat si un indiciu (tablouasul). Bravooo, ati ghicit, Ioana! A fost cadoul meu de 8 martie. Firicica, cum altfel, mi-a adus cateva fire de frezii, iar jumatatea a venit cu prajituri. Mai mult decat meritam suficient :)
O zi faina tuturor!

08 martie 2012

Omul cela ce-o fi zis?

Zilele trecute mergeam  pe straduta ce-o iubesc eu cu Pufoasa cel mai mult. Pe straduta asta mergeam  noi cu rolele sa o luam pe Firicica de la scoala, atunci cand era cald si frumos.  De cate ori trec pe acolo mi-aduc aminte de o intamplare de anul trecut, care inevitabil imi pune un zambet pe buze.
Plecaseram noi vesele de acasa, Pufoasa intr-o forma de zile mari, facea tot felul de piruete cu patinele ei, canta, se oprea sa mangaie toate pisicile ce-i ieseau in cale, vorbea cu cainii de prin curti, era plina de verva, ce mai, eu nu puteam sa ma tin dupa ea... In capat de strada o vad ca se opreste in fata unei masini si incepe sa danseze. Masina era proaspat spalata, se vedea dupa lipsa de praf ce-o avea, si Ioana se reflecta in ea ca intr-o oglinda. Eu eram cu foarte mult in spate, o urmaream cu privirea si nu intelegeam ce-a apucat-o sa se prosteasca asa  la omul ala, saracul, ce statea in masina si se uita la ea cu ochii cat cepele. Abia cand am vazut-o ca s-a intors catre mine, rusinata, cu umerii ridicati si cu o figura spasita, mi-am dat seama ca ea nu observase ca era un om inauntru, de aceea se si scalambaia in halul ala in geamul masinii. Cand a ajuns la mine, s-a ascuns dupa mine si cand am trecut prin dreptul masinii s-a aplecat foarte tare in speranta ca omul acela n-o s-o vada. Eu am ras cu lacrimi, a ras si ea, dar dupa ce am trecut de masina respectiva. Radem si acum de cate ori ne aducem aminte de intamplare. 
Cand am ajuns la poarta casei i-am zis: Mai Ioana, mi-ar fi placut sa fiu si eu in masina si sa te fotografiez, ei, dar nici acum nu-i timpul trecut, ia arata-mi tu cum faceai cu parul... Si am prins-o in poza ca intr-un fel de  reluare adica...
Totusi, cred ca am ratat ceva mult mai... inspaimantator.