Povestile Firicelului - 01

A venit momentul mult asteptat de catre unii urmaritori ai blogului Inei, zisa si… mami. S-a intors Firicelul din Franta si e gata sa-si povesteasca “aventurile”.

Ok, recunosc, m-am intors de vreo saptamana, dar spre apararea mea, scoala asta e si mai obositoare dupa ce te intorci de la plimbare si distractie. Sau poate mostenesc si eu niste gene de leneveala de la stiti-voi-cine care isi intarzie jurnalele pe blog. Ups.

Dar acum sunt aici, asa ca hai sa povestim.

Inca de cand am aflat de excursia asta, clasa noastra a fost cuprinsa de o combinatie de entuziasm si emotii. Si cum, in ultima saptamana pana la plecare, combinatia asta ne facea neobisnuit de agitati si parca paream prea fericiti pentru scoala, dragii nostri profesori s-au gandit sa ne aduca la normal, asa ca si-au folosit toata energia ca sa ne taie cheful si sa ne sperie. “Mergeti 2 zile cu autocarul in continuu? Nu faceti nicio oprire??? Vaaai, saracii de voi, stati sa vedeti ce va asteapta… N-o sa puteti sa dormiti, o sa vi se faca gleznele cat genunchii, o sa vreti acasa dupa jumate de zi!”. E adevarat ca ne cam faceam si noi griji pentru cele 40 de ore cu autocarul, fara opriri mai lungi de 5 minute. Si totusi, oricat de rau ar parea, am fost surprinsa sa descopar ca a fost una dintre cele mai distractive parti ale excursiei. Poate a fost compania prietenilor mei si a colegilor mai mari (care ne linisteau de fiecare data cand ne vedeau pe toti cu ghidurile de conversatie in brate, incercand sa memoram cat mai multe cuvinte sau strigand ca disperatii prin autocar “BAAAA, AM UITAT CUM SE SPUNE FURCULITA, CE MA FAAAAC??? CUM LE CER EU OAMENILOR ALORA O FURCULITA?!”), poate a fost pernita pe care mi-a facut-o mami si care mi-a asigurat tot confortul de care aveam nevoie, sau poate doar puterea mea magica de a gasi un motiv sa ma bucur in orice situatie. Spre exemplu, drumul nostru fara nicio oprire pe care doamna profesoara de chimie ni l-a descris plictisitor si de nesuportat a fost plin de peisaje superbe, mai ales ca am traversat mai multe tari, fiecare cu privelistile ei pitoresti si foarte diferite. Nu stiu despre altii, dar mie mi s-a parut cel mai relaxant lucru sa ma las adormita de autocarul care ma legana si torcea ca o pisica in timp ce ne purta pe o autostrada ce serpuia printre dealuri unde tot ce vedeai cu ochii era verde: pasuni, paduri, vai, toate verzi, verzi, verzi… Si din loc in loc, coline impadurite unde mai apareau stingheri pomi infloriti, ca niste oite ascunse in iarba deasa.

Dupa doua zile am ajuns la destinatie, oraselul turistic de la Marea Manecii, Saint-Malo. Ce m-a izbit la el a fost, in primul rand, mirosul puternic de mare si de flori . Am ajuns cu vreo 2 ore mai devreme decat "parintii-gazde" care trebuiau sa vina sa ne ia, asa ca am avut ocazia sa ne plimbam putin. Impresia pe care mi-a lasat-o acel orasel mic, aranjat si plin de pescarusi a fost ca arata ca un oras de artisti. Casele erau toate construite in acelasi stil, cu etaj, fara gard, facute din piatra si foarte dichisite, cu ornamente pictate pe obloane si, obligatoriu, cu flori la ferestre, in gradini, incolacindu-se de-a lungul balustradelor scarilor. Un profesor ne-a facut un tur scurt de-a lungul plajei, unde am observat oameni de toate varstele facand plaja si balacindu-se in apa, chiar daca noi eram cu gecile pe noi si dardaiam.

 Am aflat ca eram in orasul in al carui port s-a filmat “Piratii din Caraibe”, inspirat de multele aventuri cu corsari care s-au petrecut candva aici. Ni s-a vorbit despre mareea care ii face pe locuitorii de langa plaja sa isi inchida ferestrele in anumite perioade ale anului, fiindca fluxul e atat de puternic incat ajunge pana la ele. Din pacate, n-am apucat sa o vedem.

                 

Apoi i-am cunoscut pe Colette si Daniel, cei la care am stat timp de 4 zile si care m-au poreclit “la grande Maria”, fiindca eram cu un cap jumate mai inalta decat amandoi :)). Sunt un cuplu in varsta, foarte simpatic, care au avut grija de mine cat am stat la ei si s-au asigurat ca ma simt bine si ca nu imi lipseste nimic. A fost ceva mai greu sa fac conversatie cu ei in primele doua zile, pana m-am obisnuit cu accentul, dar apoi ne-am inteles perfect. Dupa ce m-am refacut putin dupa drum, m-au luat la plimbare prin oras, unde mi-au aratat casuta pe care viseaza sa si-o cumpere si m-am familiarizat mai mult cu orasul. Cand m-au intrebat ce as vrea sa sa mananc, le-am spus ca mi-ar placea sa incerc ceva traditional de-al lor, asa ca au stat putin sa se gandeasca si au alcatuit un meniu pentru fiecare zi. In prima seara a fost… crab. Si creveti. Nu mai mancasem niciodata, asa ca au fost nevoiti sa ma invete sa-i mananc. Trebuie sa spargi carapacea crabului cu un cleste si dupa aceea sa manevrezi o chestie ca sa scoti carnea… In fine, e de munca :)) Cu toate astea, mancarea de la ei de acasa a fost cea mai buna pe care am mancat-o in Franta.

Aproape toata ziua eram la cursuri de franceza cu niste profesoare de treaba care ne-au muncit pana am reusit sa vorbim cat de cat cursiv. Ne intrebau despre orice, de la ce am mancat aseara pana la traditii din tara noastra (le-am povestit despre ie, pe care le-am si aratat-o pe mine si le-a placut foarte mult. Nu stiu cat de mult au inteles din ce le-am explicat despre tuica si sarmale, dar pareau intrigate :)) Nu stiu cum am ajuns sa vorbim despre bancuri, dar din una in alta ne-am trezit ca incercam sa traducem bancuri romanesti in franceza. N-a fost cea mai inspirata idee, mai ales ca bancuri precum “Un om avea un cal si calul n-avea nimic impotriva” sunt cam seci chiar si pentru limba romana… 

Dupa ore, de la 5, ne plimbam prin orasul vechi, partea fortificata a orasului, o zona foarte frumoasa, plina de magazine de haine, suveniruri cu pirati si DULCIURI. Cele mai frumoase si  apetisante dulciuri pe care le-am vazut in viata mea! 

Dupa ce am iesit dintr-un magazin, cu niste bunatati pentru mine si pentru ai mei, mi-au picat ochii pe un carusel. “Vreau.sa.ma.dau.in.carusel!” “Maria, ai saispe ani…”, ziceau colegii mei. “Dar nu m-am dat niciodata cand eram mica! Vine cineva cu mine sau nu??” In cele din urma mi-am gasit o colega la fel de nebuna ca mine si mi-am indeplinit visul. Acum exista  poze si filmulete cu mine invartindu-ma in carusel care sa ma urmareasca pana intr-a doispea, dar s-a meritat! :)

(Partea a doua maine, sau cand o fi...:))