Toată săptămâna ce-a trecut am suspinat după cireșele de la țară, că erau coapte și nu avea cine sa le culeagă. Nu prea se mai suie nimeni în cireși în afara de mine, specimen pe cale de dispariție ce sa mai zic, ar trebui sa fiu protejată prin lege ☺.
Luni m-am trezit de dimineață, m-am îmbrăcat, rucsăcelul îl aveam pregătit de seara, ma aștepta la ușă, eram hotărâtă să merg la "moșie" cu autobuzul (de fapt două autobuze), să culeg cât de multe cireșe pot din cei doi cireși cu care am copilărit și cu care am o relație specială, m-ar fi recuperat familionul când ar fi venit după mine cu mașina. Una lume zice că are emoții cu urcatul ăsta al meu chiar în vârful cireșului dar eu zic să stea liniștiți, pe cireșii ăștia ii știu mai bine decât pe buzunarele mele.
Ploaia care a început însă nu părea să aibe habar de planurile mele. Sun acasă, cum rămăsese vorba cu o seară înainte, tata cică "las' că dorm cu telefonul lângă mine ca să-l aud" Nu l-a auzit! Sun o prietenă să-i zic ce planuri am. "Ce cireșe sa culegi? Ca și pe aici plouă... "
Ah, bun, m-am dezumflat. Nu-mi mai găseam locul, eu eram chitită pe făcut dulcețuri. Dar n-am abandonat ideea, as putea spune chiar ca a fost " Săptămâna dulcegăriilor", de căpșuni, de caise-piersici-portocale (că doar am o piață bogată la câțiva pași distanță) și în sfârșit, ieri, de cireșe.
Sâmbătă am ajuns în cele din urmă la țară , convinsă fiind că nu mai am ce aduna, ori că au căzut pe jos de prea coapte, ori că sunt pline de... proteină mișcătoare, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Dar nu, m-am înșelat, cireșele erau în cea mai bune formă a lor posibilă, spre fericirea mea și a lui tata, care nu știu cât de mult se bucură să le mănânce cât de faptul că nu se irosesc acolo în pom degeaba, lui fiindu-i imposibil sa le culeagă.
Trebuie consemnat un eveniment în premiera, jumătatea mea s-a suit împreună cu mine în cireși, a adunat cireșe cot la cot cu mine. Eu nu am forțat niciodată pe nimeni sa se suie în cireși, nici jumătatea mai mare nici jumătățile mici, eu i-am crezut pe cuvânt că le e frică și-am zis că nu e cazul să insist, numai că pe drumul de dus i-am avertizat că eu de la țară nu plec fără cireșe, indiferent ca plouă, ninge, și că am nevoie de ajutor, măcar că le scutur și le adunăm de pe jos.
Le-am adunat însă cu frumosul, cireașă cu cireașă, și-am umplut târnică după târnică, și-ar mai fi fost de adunat dacă nu ne-ar fi prins ploaia chiar în cireșul negru, ultimul în care ne-am suit, ca am început cu cel pietros. Ca sa fiu sinceră, când a început ploaia as fi vrut să mai adun câteva cireșe negre, dar poate-i mai bine asa, vântul începuse sa bată, "gladiolele" sa tremure...
Oricum, sunt mulțumită de ce treabă am făcut, au fost suficiente cireșe să împărțim și vecinilor și trecătorilor pe stradă, și prietenelor doritoare de făcut dulcețuri și să facem și noi câteva borcane de dulceață, din care, câteva le am deja promise. Și au rămas și păsărilor în pom☺
În graba noastră de a face cat mai multe pana la începerea ploii nu i-a stat nimănui mintea la poze. Am făcut însă una acasă, seara târziu, după ce eu și ajutorul meu de nădejde (același care s-a cocoțat cu mine prin cireși ) am terminat de scos sâmburii cireșelor negre. După cum se vede, unul din noi doi a purtat mănuși, asa e unii... șmecheri :)
Și asa ca o concluzie: mare lucru o mana de ajutor la casa omului!