Complimente, în timp

Cele mai frumoase complimente primite, așa în timp, de la copiii mei:

Maria, în școală generală, într-o compunere:

"Mama este cel mai bun povestitor pe care îl cunosc"

Ioana, zilele trecute, entuziasmată de schimbarea de look a casei noaste:

"Începe sa îmi placă din ce în ce mai mult casa noastră, are personalitate așa... Se vede că e locuită de niște oameni... (aici a luat o pauza căutând cuvântul potrivit). De fapt se vede în primul rând ca e locuită de tine (și s-a uitat spre mine)..."

Și n-a mai continuat, că am speriat-o eu cu lacrimile mele care au sărit gardu'.

Mnee, îmi intrase ceva în ochi. 

Hai că mai există meseriași meseriași

M-am speriat degeaba, recunosc. Când am stabilit că e momentul să terminăm casa (care așteaptă fațadă de câțiva anișori) am crezut că o să fie o perioadă foarte nașpa. Adică fix când lumea pleacă în concediu eu o să fiu șef/administrator de șantier? Praf, nervi, telefoane, poze, bleah...

Cred că am rămas traumatizată de la ultima lucrare pe care au executat-o la mine în curte niște "meseriași" care mi-au scos peri albi. N-are rost să povestesc, atâta doar că a trebuit să stau cu ochii pe ei ca pe butelie, atâta de pricepuți erau... Ah, și mi-au furat și târnăcopul. De fapt nu l-au chiar furat, mi l-au lschimbat, fără să mă întrebe, cu unul rablagit rău de tot. Care cam tot furt s-ar chema, nu? 

Dar acum, să nu fie de deochi, a venit Omu cu o echipă de muncitori foarte OK. Vin dimineața cu noapte în cap, au lipit folii pe geamuri și praguri (deci o sa fie mai ușor de curățat), își fac treaba îngrijit, lasă curat când pleacă...

Sper să o țină tot așa și să sfârșim cu bine ce mai e de meșterit pe aici prin curte, că de la fațadă ne-a venit ideea să punem și pavele prin curte și dacă tot bate vântul schimbării poate punem jos și magazia, care oricum, dacă n-o punem noi, se pune ea singură. 

Cum ziceam, credeam că lucrările astea generatoare de zgomote și praf or să fie motiv de stres pentru mine și întreaga familie, dar, surpriză, toată lumea e încântată de rezultatele care se văd (așa că disconfortul e trecut cu vederea), dar și de cele care se  bănuiesc pentru viitor.

Zilele trecute Maria mi-a zis:

- Mami, știi de unde știu eu că muncitorii ăștia lucrează bine?

- Ei, ia zi.

- Păi tu nu te-ai enervat nici măcar o dată de când muncesc ei pe aici. 

Ei, bravos. Ce observator fin! 

Chiar și Pisi e încântată de schimbare. Păi cum ar mai putea ea să intre in casă direct pe la etaj, dacă nu ar fi montată schela în dreptul ferestrei?

Subiect banal. Schimbat tigăi

Hai că nu mai puteam cu tigăile alea cărora le sărise țandăra. Pardon, teflonu'. Două ore din viață mi-am pierdut pe net să văd ce mă sfătuiesc specialiștii, ce tigăi sunt mai grozave, care-s mai puțin lipicioase, care țin mai mult, care, care...

Nu m-a satisfăcut nici un răspuns. Dacă găseam una care mi-ar fi plăcut dintr-un punct de vedere, aflam că de fapt are cam 5 kile, ceea ce nu-mi doream, alta părea ok dar avea și review-uri negative, alta depășea bugetul, etc. etc... Deci nu m-a lămurit netu'. 

Ieri am fost într-un mare magazin, după ceva materiale pt casă și m-am strecurat și la raionul de oale și ulcele, tot în dorința de a găsi tigaia vieții. Am dat de una, dar n-am căzut pe spate. Am așteptat și omu', să mă consult cu el, dar pe când acesta a apărut, un motostivuitor s-a așezat strategic între noi și peretele plin cu tigăi. Omu', obosit și cu mintea în alte locuri, spre exemplu la raionul de corpuri de iluminat, nu avea starea necesară studierii tigăilor. Și-a aruncat un ochi la tigaia din mana mea dar nu i-a produs nicio impresie. A văzut apoi prețul, care daaaa, a reușit să-l impresioneze, era cam... condimentat. Am vrut să agațăm tigaia la loc, dar nu puteam să ne batem cu motostivuitorul/motostivuitoristul, așa că am abandonat-o unde s-a putut și ne-am văzut de drum.

Acasă ne-a întâmpinat miros de clătite cu banane, făcute de Ioana, bineinteles in una din tigăile cu teflonu' sărit. Și atunci am zis că nu mai aștept nici un sfat, de urgență, nevoie mare, tre' să schimb panaramele alea de  ustensile.

Azi dimineață m-am înființat la Auchan când oamenii ăia nici nu făcuseră ochi și în exact 25 de minute mi-am găsit tigaia vieții, pluuus o tigăiță specială pt clătite. Ioana a fost extrem-extrem  de bucuroasă că are tigaie de clătite și ne-a "amenințat" că mâine ne așteaptă o surpriză.

Nu știu dacă am făcut cele mai bune alegeri, dar cel mai bun lucru, zic eu, a fost că tigăile alea rablagite or sa ajungă la gunoi. (Chiar acum le duc, profit ca Politia Gunoiului nu e prin zona. Prietenii știu ce zic)

Ah, să nu uit, frate-miu, dacă citești, sa știi că tigăile astea sunt de la tine. Hai să trăiești! 

Fațada in lucru

Hiii, fațada mea a prins culoare! Bine, nu a mea, a casei, și nu în totalitate, doar pe-o dungă. Dar, să fim optimiști, ploile n-or ține o veșnicie, zilele astea, până-n Crăciun :) , o să apară o splendoare de căsuță în locul "Cenușăresei" de azi.

Ah, și am schimbat jaluzelele de lemn care înțepeniseră într-o poziție incertă, în câș așa. Am pus rolete, fetele au fost încântate, "ieeei, de când nu am mai văzut noi, de la geam, gradina cu flori". 

Ia mai stai, măi ploaie!

De când mi-a zis Ioana "fă-ți rai din ce ai", parcă mi-am mai venit în fire, nu mai visez la cai verzi pe pereți. De fapt, visam la cai verzi pe pereți tocmai pentru că aveam impresia că toaaată familia suspina după caii ăia. Dar nu, doar eu suspinam. Acum nici eu nu mai suspin. Deci problema e parțial rezolvată. 

Să ne concentrăm, zic, pe raiul ce deja îl deținem, hai să-l scoatem la suprafață.

Cu o schelă, o găleată de vopsea, niște scule, vreme frumoasă.... Dar de unde vreme frumoasă?

În mod normal mie îmi place ploaia, dar nu și acum când îmi încurcă "ploile".

Dar lasă că așa ușurel, ușurel, se rezolvă ele toate... 

Jurnal de familie

Se întâmplă lucruri. Și e bine. Trebuie cumva să la gestionez, să nu las să se aștearnă praful pe ele. O să le scriu aici, pentru mine, pentru familia mea, și dacă ne trezim că am uitat CÂND s-a întâmplat oareșcare lucru, să caut pe blog și să-mi reîmprospătez memoria. (Asta-mi propun, nu știu dacă o să și reușesc să mă țin de treaba asta.) Uite că încă mai e bun un blog la casa omului. că în ultima vreme îl consideram  cam inutil.

Deci da, am împlinit 50 de ani. Nu că ar trebui să caut pe blog ca să-mi amintesc asta, atâta doar că e prima oară în ultimii 10 ani când îmi spun vârsta cu toată gura.

La 40 am zis: eu aici mă opresc cu număratul, numărați voi dacă sunteți curioși. 

Acum încep să număr din nou. Îmi asum vârsta asta. Nu sunt nici bucuroasă, nu sunt nici tristă că am împlinit așa vârstă rotundă, doar sunt. 

Jumătatea mea mai mare, când are un moment de melancolie zice: "îmbătrânim, nevastă".  Răspunsul meu, mai în glumă, mai în serios: "foarte bine, tati, foarte bine că îmbătrânim, alții NU mai îmbătrânesc." 

Am avut surprize de ziua mea, de la felicitarea personalizată pe care am găsit-o pe pernă (desenată de Io după o poză din copilărie), micul dejun pregătit de Ioana, tortul primit în dar de la Roxana...
Astea fix de ziua mea. 

Că de serbat ne-am serbat când am reușit să ne strângem mai mulți (nu toți), adică în prima duminică. S-a "lăsat" cu un mers la restaurant cu două familii dragi nouă, cu care ne-am simțit minunat, iar eu în mod special. A fost ca și când mi-aș fi serbat ziua pentru oară în viața mea. Și prea departe de adevăr n-ar fi, că nu prea mă dau eu în vânt după sindrofii de ziua mea. Dar acum am zis că e momentul să schimbăm ceva, ceea ce am și făcut, și  tare bine m-am mai simțit. Atâta doar că a lipsit copilu' mare, care mare fiind,  are, evident, propriul program. 😀

Selfie after party, trei pătrimi din familie pe drumul spre casă. Io sunt aia mica 🙄