Zâmbetul la telefon

Acum ceva vreme mi-a sugerat cineva ca unul din copiii mei m-ar cam șantaja emoțional. Cum adică,  și cum v-ați dat seama?, intreb eu mirata,  persoana nefiind una care sa fi avut prea mult ocazia sa ne studieze pe mine și copilul meu, împreună. "Pai am văzut-o de câteva ori când o sunați cum se transforma imediat.  Dacă pana la telefon era tot un zâmbet, când va răspundea la telefon își lua o morga trista.  După aceea revenea vesela la joaca." Aaaaa,  asta era? Asa vorbește copilul meu la telefon cu toată lumea... 

Degeaba am încercat să-i povestesc persoanei mai multe,  ii intrase în cap una și buna, copilul meu juca teatru când vorbea cu mine la telefon, ba chiar a insinuat ca e prea mâmos,  ca ma vrea în permanenta în preajma și chestii de-astea...  Cineee? Pufi a mea care când a plecat în prima ei tabăra nu știa cum sa scape de mine in gara,  care ma suna din trei în trei zile și atunci să-mi zică doua vorbe printre care și "hai ca nu mai pot sa vorbesc ca plecam la locul de joaca?" Ca sa fiu sincera m-a cam întors pe dos discuția cu persoana respectiva, mai ales ca oricât am încercat nu am reușit sa o fac să-și schimbe părerea.  În sfârșit,  am zis,  nu contează!

La mult timp după discuția descrisa mai sus, ma suna o prietena. Eu eram într-o graba teribilă,  ma îmbrăcam sa plec undeva unde deja întârziasem,  ii zic copilului: răspunde tu! Și raspunde:

PRIETENA: - Alo,  buna! Ce faci? 

Copilu': - Mănânc! 

Prietena: - Scuze...

Copilu': -….............. 

Prietena: Aaaaa,  te-am sunat sa vad dacă a ajuns Ana la voi. 

Copilu': - A ajuns! 

....................................

.................................... 

Prietena: -  Bine atunci,  Pa! 

Copilu' - Pa! 

Eu în graba mea nu am luat prea mult în seama telefonul,  dar pe seara îmi sun prietena și aceasta îmi zice: "da' supărată mai erai de dimineață." Când de dimineață,  întreb eu? "La telefon, n-ai prea vrut sa vorbești cu mine."  Pai ce noi am mai vorbit azi la telefon? 

În cele din urma ne-am lămurit,  ea a crezut ca a vorbit cu mine.  "M-ai și speriat,  credeam ca s-a întâmplat ceva grav de care nici cu mine nu poți sa vorbești".

I-am explicat și ei ca asa vorbește copilul meu la telefon.

După ca am mai asistat la câteva telefoane la care a răspuns copilul meu și am auzit numai:  buna,  da,  nu,  bine,  pa, am ajuns la concluzia ca se impune o mică discuție, și o intreb:

- Ție îți place când te sună colegele?

- Normal că-mi place,  dar de ce întrebi? 

- Pentru ca nu se prea vede.  Pari foarte trista când vorbești la telefon. 

- Nu sunt, de ce sa fiu trista?

- Nu știu,  dar asa pari. 

- Pai și ce sa fac? 

- Să zâmbești, să știe cel cu care vorbești  ca te bucuri de telefonul lui. 

- Pai zâmbetul nu se vede la telefon. 

- Nu se vede,  dar se aude. 

- Daaa,  sigur,  se aude zâmbetul... 

- Da,  normal ca se aude.  Se aude altfel atunci când zâmbești, ia încearcă. 

S-a uitat cu ochi mari la mine, neîncrezătoare,  dar... Se pare ca discuția nu a fost inutilă,  acum discuțiile telefonice ii sunt mai lungi, mai vesele... 

Zilele trecute chiar am avut surpriza să-mi spuna: hai ca nu mi se mai pare asa penibil sa zâmbesc de una singura! ☺