Traditia merge mai departe

Ce frumos e când există cineva  care să preia tradiția!!! Nu vă gândiți la cine știe ce activitate. E vorba de un gest simplu, acela de a scrie un bilețel de încurajare. 

Când Maria a dat prima teză din viața ei, fiindcă am văzut-o foarte emoționată, i-am strecurat în penar un bilețel de încurajare semnat de toți ai casei. Nu mai știu ce notă a luat la teza aceea, una mare sunt sigură, dar îmi amintesc ce mi-a spus când s-a întors de la școală. A avut emoții până a deschis penarul și a găsit bilețelul, dupa aceea emoțiile au dispărut ca prin farmec. Eu de atunci am avut grijă să găsească un bilețel la fiecare teză, olimpiadă, concurs, etc, mai puțin la penultima olimpiadă când am uitat cu desăvârșire. Mă băgasem în pat, Ioana ședea pe marginea patului, când mi-am amintit că nu am scris/desenat bilețelul (că uneori mai făceam și o floricică sau o față zâmbitoare sau o caricatură cu intreaga familie).
Sar din pat si-i zic Ioanei: aoleu, am uitat de biletul Mariei. Pufoasa mea, care e de o atenție ieșită din comun,  bagă mâna în buzunar, scoate un bilețel mic-mic și-mi zice: l-am făcut eu de data asta! Și ce credeți? Era semnat, mama tata și Ioana. Ce să mai zic... am ramas fără cuvinte.

Concluzia: nu știu dacă merit, nici nu contează, dar cineva acolo sus mă iubește mult de tot.