20 ianuarie 2017

Pisica pe acoperișul înghețat

Azi-noapte, când am ajuns cam pe la jumătatea scării de lemn pe care o urcam cu lanterna în mâna, m-a lovit gândul ăl înțelept: frate, dacă se rupe cu mine rablagita asta de scară, sau dacă îmi fug picioarele din adidașii ăștia 44 ai bărbatului, cad naibii peste fierătaniile astea depozitate în spatele casei, nu știe nimeni unde sunt și abia mâine dimineță o să constate omu' că lipsesc. Prea târziu atunci! Deja îmi clănțăne dinții în gură de frig, așa că e musai să schimb tactica.

Am coborat deci, cât am putut eu de repede. Treptele aveau țurțuri de gheață, adidașii îmi flencăneau în picioare, că de la 37 la 44 e cale lungă, am reușit să intru în casă cu toate degetele de la mâni intacte (nu băgasem de seamă cât de frig poate fi noaptea afară), am pus treningul peste pijama și încă trei cojoace, și-l trezesc pe omu' cât pot eu de delicat. Era miezul nopții. 

Inițial s-a speriat când m-a vazut așa încotoșmănată, a trebuit să-i explic de două ori ce vreau eu de la el. Uite, am zis, am dat un pic pisica afară, așa cât să pun și eu liniștită sendvisuri pentru mâine, să nu se mai bage în sufletul meu, da am uitat s-o mai bag în casă. Când mi-am adus aminte de ea am fugit cu lanterna s-o caut. Pisica se suise pe scara aia de lemn rezemată de casă și de acolo a sărit (în sus!!!) pe acoperișul vecinilor. Nu mai poate să și coboare, că ar trebui să se arunce în gol ca să ajungă la scară. Stă acolo și miaună. "Și tu ce vrei să faci acuma?" Păi începusem să mă sui pe scară să încerc s-o recuperez, dar îmi alunecau picioarele, scara pare șubredă și mi-a fost frica să nu cad, singură p-acolo, așa că am intrat să îți spun, ca să știi...
"Stai să mă îmbrac și mergem amândoi"
(Știam eu...)

Deci, ce să mai zic? Ne-am pus mintea la contribuție, sfârâia, în căutarea unei soluții. Scara de lemn s-a rupt într-adevar, cu omu', dar omu' e omu' păianjen, s-a sprijint doar cu un picior de scară, cu celălat de magazie, cu o mână agățatat de cărămizile casei vecine, cealalta mănă, întinsă, o îmbia pe pisică să se lase prinsă. Ți-ai găsit. Îi intrase frica în sân pisicii, ar fi trebuit să sară puțin ca să ajunga la mâna salvatoare, evident asta nu s-a întamplat. 

După aia a scos jumătatea mea o scară metalică, a lungit-o la maxim, a suit-o pe magazia noastra și a sprijinit-o pe casa vecină. Lungimea era bună, ajungea la pisică, dar așa o poziție contorsionată mai avea și scara aia că și mie mi-era frică să se suie pisica pe ea. Deci nici asta n-a fost soluția salvatoare.

A treia oară când am ieșit din casă, am făcut loc unei mese și pe masă am suit scara aia de lemn care tocmai se rupsese. Acum ajungea până sus la acoperiș. Îi lipsea ei o treaptă, dar tot era mai bună decât nimic. Și fiind de lemn ar fi trebuit să îi fie mai de folos decat scara metalică, măcar în asta își putea înfige ghearele. 
Numai că după cazna asta a noastră pisica nu s-a mai arătat. Am tot strigat-o si-am tot pis-pis-it-o, probabil s-a ghemuit undeva și a adormit. Am lăsat scara așa cu speranța că  o să se întoarcă la un moment dat și nu-i va fi frică să coboare.

Ne-am dus și noi la culcare, deși ne cam sărise somul. Asta era după ora 3. Am mai stat cu ochii pe geam o vreme, pe urmă am încercat să ne uităm la televizor. Eu aveam o durere de cap cumplită. Nici nu voiam să mă gandesc că pisoicul ar fi putut ajunge în stradă, unde circulă mașini, sau prin curțile mai îndepărtate,  de unde n-ar fi știut sa vină acasă. Și ar fi fost numai vina mea, că am dat-o afară când nu era absolut necesar, și nici nu voiam să mă gândesc ce m-ar mai fi boscorodit copii... În cele din urmă a venit și la noi Ene pe la gene.

Pe la 5 m-am trezit, am coborât la parter să văd de e vreo urmă de pisică prin curte, am deschis geamul la bucătărie și pisica țuști, în casă. Aaaa, ce m-am mai bucurat! I-am dat să mănănce și apoi a dormit aproape toată ziua. 



Parte proastă e că n-a mai vrut sub nicio formă să stea pe afară, e marcată rău.
Ar fi păcat să nu îi treacă, pentru că are un prieten prin vecini care seamănă perfect cu ea. I-ar frânge inima să nu mai iasă la întâlnire  :))




17 ianuarie 2017

Boieroaică în satul meu

Acum niște zile, fix când eram mai atentă să tai o ceapă fără a-mi tăia și degetele cum am făcut mai demult de am rămas marcată pe viață (glumesc), mă intreabă copilu' mic: "auzi, care sunt rezoluțiile tale pentru 2017? Da' zi repede, nu te gândi prea mult"
Eu m-am conformat, doar am abandonat ceapa și cuțitul și am zis ce mi-a trecut prima oara prin cap. In 2017 vreau să călătoresc, să îmi fac prieteni noi și să păstrez și întăresc prieteniile vechi. Cam asta...
Cred ca am trecut examenul fiindca raspunsul a venit si el prompt: "Aaaa, bun așa!"

După aia mi-am continuat activitatea intreruptă dar tot cu gandul la... rezoluții. M-am întrebat, dacă aș fi avut mult timp la dispoziție care ar fi fost răspunsul meu? Și ce să vezi? Mi-am luat tot timpul din lume și tot același lucru mi-a dat. Ce economii, ce casă ? Daaa, o să economisesc, dar ca să am ce cheltui PE si ÎN excursii. Și casă la țară... dacă o fi să am vreodată, o să am, dacă nu, nu e cazul să duc în cârcă o povară așa de mare. Deci e bine, sunt împăcată cu lipsa asta de planuri mărețe, voi fi mulțumită dacă la sfarșitul anului o să fie bifat tot ce-am scris mai sus.

Și nu știu dacă discuția asta mi-a produs poftă de făcut căsuțe din lut, pentru că le aveam de mult în cap,cert este că în aceeași zi m-am apucat de treabă.


Și dacă tot m-am apucat să-mi fac casă din lut, m-am încordat puțin și mi-am făcut diiitamai satul, cu cățel și cu purcel. Tot numai al meu. (Momentan)


Sunt boieroaica, cum ar veni.

Hai să trăim!