21 iunie 2015

Mare lucru

Toată  săptămâna ce-a trecut am suspinat după  cireșele de la țară, că erau coapte și nu avea cine sa le culeagă. Nu prea se mai suie nimeni în cireși în afara de mine, specimen pe cale de dispariție ce sa mai zic,  ar trebui sa fiu protejată prin lege ☺.
Luni m-am trezit de dimineață, m-am îmbrăcat, rucsăcelul îl aveam pregătit de seara, ma aștepta la ușă, eram hotărâtă să merg la "moșie" cu autobuzul (de fapt două autobuze), să culeg cât de multe cireșe pot din cei doi cireși cu care am copilărit și cu care am o relație specială,  m-ar fi recuperat familionul când ar fi venit după  mine cu mașina. Una lume zice că are emoții cu urcatul ăsta al meu chiar în vârful cireșului dar eu zic să stea liniștiți, pe cireșii ăștia ii știu mai bine decât pe buzunarele mele.

Ploaia care a început însă nu părea  să  aibe habar de planurile mele. Sun acasă, cum rămăsese  vorba cu o seară  înainte,  tata cică "las' că dorm cu telefonul lângă mine ca să-l aud" Nu l-a auzit!  Sun o prietenă să-i zic ce planuri am. "Ce cireșe sa culegi? Ca și pe aici plouă... "
Ah,  bun,  m-am dezumflat. Nu-mi mai găseam locul,  eu eram chitită pe făcut  dulcețuri.  Dar n-am abandonat ideea,  as putea spune chiar ca  a fost " Săptămâna dulcegăriilor", de căpșuni,  de caise-piersici-portocale (că doar am o piață bogată la câțiva pași distanță) și în sfârșit,  ieri,  de cireșe.

Sâmbătă am ajuns în cele din urmă la țară ,  convinsă fiind că nu mai am ce aduna, ori că au căzut pe jos de prea coapte, ori că sunt pline de... proteină mișcătoare,  dacă înțelegeți  ce vreau să spun. Dar nu, m-am înșelat,  cireșele erau în cea mai bune formă a lor posibilă, spre fericirea mea și a lui tata,  care nu știu cât de mult se bucură să le mănânce  cât de faptul că nu se irosesc acolo în pom degeaba, lui fiindu-i imposibil sa le culeagă.

Trebuie consemnat un eveniment în premiera,  jumătatea mea s-a suit împreună cu mine în  cireși,  a adunat cireșe cot la cot cu mine. Eu nu am forțat niciodată pe nimeni sa se suie în cireși,  nici jumătatea mai mare nici jumătățile mici,  eu i-am crezut pe cuvânt că le e frică și-am zis că  nu e cazul să  insist,  numai că  pe drumul de dus i-am avertizat că  eu de la țară  nu plec fără cireșe,  indiferent ca plouă, ninge, și că am nevoie de ajutor, măcar că le scutur și le adunăm de pe jos. 

Le-am adunat însă cu frumosul,  cireașă  cu cireașă, și-am umplut târnică  după târnică,  și-ar mai fi fost de adunat dacă nu ne-ar fi prins ploaia chiar în cireșul negru,  ultimul în care ne-am suit, ca am început cu cel pietros. Ca sa fiu sinceră,  când a început ploaia as fi vrut să mai adun câteva cireșe negre,  dar poate-i mai bine asa, vântul începuse sa bată,  "gladiolele" sa tremure...
Oricum, sunt mulțumită de ce  treabă am făcut,  au fost suficiente cireșe să împărțim și vecinilor și trecătorilor pe stradă,  și prietenelor doritoare de făcut dulcețuri și să facem și noi câteva borcane de dulceață,  din care, câteva le am deja promise. Și au rămas și păsărilor în pom☺

În graba noastră de a face cat mai multe pana la începerea ploii nu i-a stat nimănui mintea la poze.  Am făcut însă una acasă,  seara târziu, după ce eu și ajutorul meu de nădejde (același care s-a cocoțat cu mine prin cireși ) am terminat de scos sâmburii cireșelor negre. După  cum se vede,  unul din noi doi a purtat mănuși,  asa e unii...  șmecheri :) 


Și asa ca o concluzie:  mare lucru o mana de ajutor la casa omului! 



18 iunie 2015

Transmisiune in direct

Ia să dau o raită prin grădina mea de oraş să văd ce se mai intamplă pe acolo.

Legumițelor le merge bine, să nu le deochi, au crescut măricele, au înflorit, unele chiar au rodit, pe celellalte le mai așteptăm. Nu ne punem nădejdea în legumele cultivate aici în nano-grădina noastră, tot piața este de bază, dar e așa o mare satisfacție să poți rupe un castravete, o roșioară sau o capșună și s-o mănânci la fața locului, de nici nu pot să vă povestesc...

Cele șase răsaduri de roșioare primite cadou (săru'mâna, prietena mea!) au crescut frumos, unele au floricele...



Altele s-au chiar domnișorit :)




Mazărea, preferata Ioanei, are pe alocuri flori, pe alocuri păstăi.


Drăgălașele căpșuni se dolofănesc pe zi ce trece și ne îmbată cu mirosul lor. Vorbesc foarte serios, stau pe băncuță în curte și simt miros de căpșuni dinspre plăntuțele ce cresc la doi pași. Am strâns cel puțin un castronel de fructe pe care le-am... băut :))

(Să le scuzăm, tocmai plouase și nu apucaseră să se aranjeze :))


Castraveciorii, și ei o mare surpriză pentru mine, s-au înălțat, au înflorit, au rodit, am mâncat deja salată din ei, și-s planta'i de mai putin de patru săptămâni.



Fasolica își vede și ea de urcușul ei...


 Avem si-un "struț" de mărar, poate doi... tot plouat si el săracul...

 

Levănțica mi-e și ea tare dragă. De când i-am schimbat locul și am pus-o în ghiveci, la soare, îi merge foarte bine.


Pentru că pământul din grădina mea de oraș nu e prea grozav, m-am îngrijit de am adus niște îngrășământ natural de la țară, mai pe românește, gunoi de grajd. Din acesta au răsărit niște chestii, habar n-am ce sunt, poate dovlecei, poate pepeni, dacă știți, lămuriți-mă și pe mine. Și pentru că ieșiseră mulți de tot la un loc, i-am mai rărit, am pus și în... hai râdeți, ghivece. Dacă o ieși ceva din ei bine, dacă nu, iarăși bine, vedem...

Acesta este "suspectul":



Cam aceasta a fost transmisiunea in direct de pe terenul de aerob... pardon, agricultură. 


Predau legatura...cui o vrea și-o avea ceva de spus pe aceeași temă  :)

14 iunie 2015

Ce te faci cu copilu' prea cuminte?

Să zicem că îți  vine copilul acasă, nervos și transpirat, trântește ghiozdanul,  nici chef de mâncare nu are. Dar ce-ai pățit?  "Iar n-a venit proful de...,  și era ultima oră,  putea sa ne dea drumul, dar nuuuu, am stat ca prostii în clasa.  Si e o căldură...  și-o gălăgie... " Păi uite cum facem,  data viitoare  dacă nu vine,  tu nu mai stai,  vii acasă.  "Cum adică? Tu vrei sa CHIULESC!?" Da, vreau sa chiulesti, si de fapt nu e chiul, chiul e atunci cand se tine ora, se preda, se asculta si tu pierzi toate astea. Daca nu vine proful si e caldura si balamuc in clasa se cheama ca aveai ceva mai bun de facut acasa, ca asa a zis mama ta!

Vine saptamana viitoare, aceeasi ora la final de program, iar nu vine proful. Copilul se duce la cancelarie sa se intereseze, proful e in strainatate, o cauta pe diriga, nu este, se duce in clasa, isi ia ghiozdanul si pleaca. Impreuna cu alti colegi. Vine acasa frematand, nici ea nu stie daca e bucuroasa sau ingrijorata, "wow, e prima oara cand chiulesc!" Eu zambesc si incerc sa-mi amintesc daca asa am fost si eu prima oara cand am chiulit. Nu-mi amintesc dar stiu cu siguranta ca pe mine nu m-ar fi inteles nimeni acasa. Ah, si din cauza asta e posibil sa nici nu fi chiulit :)

Dar euforia nu tine mult, primeste telefoane, copiii s-au intors fiindca s-au intalnit cu doamna diriginta care i-a si amenintat ca le scade nota la purtare. Eu iar am zambit. Stiu eu cum e cu scazutul notei la purtare. Copilul insa nu stie si da din colt in colt, o inghioldeste regretul, a suparat-o pe doamna, nu e suficient ca o supara altii atat de des, "a trebuit acuma sa o supar si eu..."
Eu ii explic ca ea de fapt nu a chiulit, a avut aprobarea mea. Eu o tineam pe a mea, ea pe a ei, pana am rabufnit: Fai copilule, hai ca ma'nervezi! Tu cu cine vorbesti aicea? Cu mama ta, da? Ei, afla ca daca mama ta zice ca e ok, atunci e ok! Tu pe maica-ta tre' s-o asculti, ca ea e autoritatea supreama in aceasta... casa (scuze tati, trebuia sa conving si eu copilul cumva), si gata nu mai vreau sa discutam pe aceasta tema. "Bine, dar imi scrii o scrisoare pentru doamna, sa stie ca n-am plecat de nebuna, ca tu stiai ca plec?" Bine, iti scriu.
Si ma apuc de scris. Mi-am scos de la naftalina toata rezerva de diplomatie, nu vroiam sa acuz pe nimeni pentru  ca nu s-a facut ora, dar voiam sa reiasa clar ca stiam si fusesem de acord cu hotararea copilului de a pleca de la scoala.
Eu eram foarte muzata, fiindca o stiu pe doamna diriginta, e un om de toata isprava si eram sigura ca intelege situatia, dar nu putea sa-i lase pe copii sa creada ca de la scoala se poate pleca asa cand iti tuna, de aceea ii si amenintase cu scaderea notei la purtare. 

A citit si copilul mini-scrisoarea, a fost de acord cu ce-am scris pana a ajuns la incheiere. Ca nu m-am putut abtine sa nu scriu "Va multumim pentru intelegere si speram sa nu considerati ca am facut o boroboata prea mare" Eu special am scris "am facut" ca sa se vada ca ma plasez in aceeasi barca cu copilul muncit de regrete, iar pe "boroboata" ala l-am adaugat ca sa dau o nota de veselie, ca asa mi se parea mie toata tevatura asta, o situatie de rasu'-plansu'. Zic, hai s-o facem mai mult de rasu' decat de plansu'. Mai aveam un pic si puneam si o fata față zambitoare, dar stiam ca imi urcam copilu' in cap cu asta, asa ca m-am abtinut :)

"Aaaaoleu, sterge-l pe boroboata ala de-acolo, asa vorbesti tu cu doamna? Ce mama mai scrie asa?" Da' ce-mi pasa mie? Vrei scrisoarea sau nu? Eu alta nu mai scriu! Sau bine, scriu, dar doar daca-mi gasesti un sinonim pentru "boroboata". Cum n-a gasit nimic satisfacator, asa a ramas scrisoarea, cu "boroboata" la sfarsit. Eu abia asteptam sa se intoarca a doua zi de la scoala, sa vad ce impresie facuse scrisoarea. Si ca sa fiu sincera, eram mai mult curioasa daca doamna gustase gluma cu "boroboata" decat daca a avut intelegere pentru pseudo-chiulul copilului. 
Am fost foarte dazamagita, doamna nu a citit scrisoarea mea, copilul nu i-a mai dat-o fiindca, asa cum m-am asteptat, n-a fost nevoie. Si data urmatoare cand a lipsit acelasi profesor de la ultima ora, au fost anuntati copiii ca pot pleca acasa. (Hai ca se poate, si copiii merita respect!)
Si acum revin la intrebarea retorica: ce te faci cu copilu' prea cuminte? E retorica, pentru ca eu am gasit raspunsul.  Il iubesti cat poti de tare si uneori ii  soptesti ca e bine sa faca ce considera ca e mai bine pentru el chiar daca, bănuiește el, va aduce suparare cuiva.

13 iunie 2015

Drumetie in imagini

Un traseu asa de lung cum a fost cel de duminica trecuta se lasa cu muuulte poze. O parte le-am postat deja, alta parte urmeaza acum. Povestea n-o mai spun... am spus-o aici.



















10 iunie 2015

Miercurea (aproape) fara cuvinte

Vino sa te imbratisez.


Dar de ce?


Asa vrea muschii mei 


  Nu fi impertinent ca te musc.


Inntr-o asa minunata zi nimeni nu se cearta!!! 

09 iunie 2015

Buna dar sa nu mai faci!

Postarea asta nu este despre mancare! Doar introducerea :)
Vi s-a intamplat sa intrebati copilul "ei, cum ti se pare mancarea asta?" si el sa raspunda "foaaaarte buna... da' sa nu mai faci!"? Eh, cam asa si cu mine, eu sunt "copilul" si-i spun jumatatii mele: ''foaaaarte frumos traseul pe care l-ai ales mataluta duminica, da' pe mine nu ma mai prinzi pe-acolooo!!!" :) Unspe ore jumate de mers, traversat munte, vazut peisaje ce-ti taie respiratia, totusi... Febra musculara care inca nu m-a parasit arata ca ori nu am fost suficient de antrenata ori traseul m-a depasit.

Am plecat din Poiana Tapului, am mers trei ore pana la Stana Regala unde am facut o pauza de un sandvis si o baie de soare, dar de-abia de aici se poate spune ca am inceput sa facem efort, încă patru ore de urcus pana la Piatra Arsa.




In poza se vede cabana Stana Regala, pozata in timp ce urcam spre Piatra Arsa. Chiar prin zona asta pentru mine urcusul a devenit parca prea greu, am devenit morocanoasa, simteam ca lesin acolo si uram pe toata lumea. Nu vorbeam cu nimeni, nu raspundeam la intrebari, creierul meu parca era setat pe un singur lucru: sa gaseasca o solutie de supravietuire!
Dar pentru ca un copil, nu spui care, am vazut eu, trecea exact prin aceleasi stari, am pus la bataie rezerva mea de autosugestie si imbarbatare si i-am/mi-am zis: "hai mai ca nu e chiar asa greu, dupa ce trecem de momentul asta  critic, o sa vezi, o sa mergem asa la nesfarsit, o sa mearga picioarele fara noi, n-o sa le mai putem opri." Raspunsul a fost: "Bine, daca zici tu... Dar sa stii, la pauza de masa, dupa atata efort, eu imi rezerv cea mai grasa si cea mai nesanatoasa mancare pe care o avem." Eu m-am gandit un pic si-am zis, da' sa stii ca nu avem mancare grasa la noi. Poate doar uleiul din conserva. "Bine, ala e al meu!" :))
Si uite asa ne-am mai descretit fruntile, am putut sa si radem, probabil trecuseram de momentul critic si tot drumul am facut glume pe tema asta a uleiului din conserva, cine-l merita, cine nu... 

Peisajul a fost mortal (ca si urcusul) :)





 Pe alocuri mai era zapada



La cabana Piatra Arsa am mancat. Majoritatea a votat pentru o ciorbita la restaurant, n-a mai vrut nimeni uleiul din conserva, numai eu,  deci n-am avut concurenta la mancarea adusa de acasa.
Poze n-a prea facut nimeni la cabana, nush'de ce, de foame, de graba mare... Se facuse cam tarziu si mai aveam de coborat 3 ore pana la Busteni, poate de-asta.
Deci am coborat Jepii Mari, indicatorul zicea 2-3 ore pana in Busteni. Noi, crezandu-ne buricul pamantului eram siguri ca ne incadram la 2 ore. Ete ca n-a fost sa fie, exact trei ore a durat coborarea, si ce coborare...



 Zapadaaaa...



 Jos, in vale, Busteniul.







L-am invidiat pe omuletul asta cu parapanta lui rosie. El putea ajunge in cinci minute unde noua ne-ar fi trebuit cateva ore.


La Busteni am ajuns cu vreo zece minute inaintea trenului, am avut deci timp sa mancam un mar in gara, sa ne tragem sufletul si sa ne odihnim "gladiolele", care oricum nu ne mai ascultau de mult (cel putin pe mine). Exact cum spuneam, acum am fi mers in nestire, in virtutea inertiei, ca niste robotei, numai ca  genunchii executau la fiecare pas o miscare browniana greu de descris, sau de oprit.

Una peste alta, drumul a fost misto, lung si obositor, ingrozitor de solicitant pe alocuri, ingrozitor de frumos peste tot, daca va tin "gladiolele", ura si la gara!