29 aprilie 2010

MissHappy

Intr-una din zile m-a rugat MissHappy (nu eu i-am zis asa) sa-i fac o brosa. Mi-a spus ea cam cum sa fie. Eu, lucrand, mi-am dat seama ca ma departez de cerinte, dar nu m-am putut abtine. Am zis, pe-asta o fac asa cum imi vine mie si o sa mai fac una care sa fie exact asa cum o vrea ea.

.

Si am facut-o si pe a doua, care semana si mai putin cu ce mi se ceruse.


Cand i-am scris "domnisoarei fericite" si i-am trimis pozele broselor, sa-si aleaga, eventual, pe cea care-i place mai mult, eram convinsa ca o sa ma roage sa mai incerc o data. Numai ca, MissHappy le-a vrut pe amandoua, asa cum erau.
Acum sunt si eu happy...

21 aprilie 2010

Tauras pentru tauras

Credeam ca n-o sa reusesc. Fiuuuu, ce zi! Maine (adica azi, ca e trecut de 12 noaptea) e ziua "tauroaicei" mele. Si de cand isi doreste un tricou pictat de mami a ei, cu un tauras. O sa-l primeasca pe acesta:


Nu puneti mana ca nu a apucat sa se usuce!

19 aprilie 2010

Tricouri si cercei cu acelasi model

Tricouri pictate insotite de bijuterii pictate cu acelasi model inca de anul trecut m-am apucat sa fac. Am inceput cu tricoul si margelele cu girafa. A venit vremea sa dezvolt aceasta idee. Dupa bonzaii pusi pe cercei si apoi pe tricou, a venit randul pisicutelor. Am inceput cu pisicuta aceasta cu fundita galbena. Initial am vrut sa fac si cercei cu aceeasi pisicuta dar in timp ce lucram mi-a venit o alta ideea: CERCEI CU FUNDITE ! Asa ca...


Dimensiuni si alte informatii gasiti pe Breslo


16 aprilie 2010

set de bonzai

Cu ce seamana acest copacel pe care l-am pictat pe un tricou negru ?


Ati ghiciiit, cu bonzaii de pe cercei!

Acum sunt set! (55 lei/ set)



15 aprilie 2010

Voua?

Multa vreme am evitat unele bijuterii pentru ca aveam convingerea ca mie nu-mi vin. Dar facandu-le si probandu-le am auzit: ce bine-ti vin, de ce nu-ti faci si tie? Si am inceput sa-mi fac, dar tot nu am atatea bijuterii pe cat s-ar crede. Saptamana trecuta m-a uimit un prieten, (la genul masculin, da?) care a remarcat ca nu purtam cercei facuti de mine. Pai stai asa, ca nu mi-am facut cercei asortati tuturor tinutelor mele. Pai de ce? Pai nu stiu sa-ti raspund. De cele mai multe ori fac bijuuri pentru mine in ultimul moment, si in general lucruri foarte simple. Uite, odata trebuia sa plec la o prietena si pentru ca nu aveam niciun cercel asortat la bluza cu care voiam sa ma imbrac, am dat repede cu niste acuarele acrilice pe niste cercei pe care-i modelasem cu cateava zile inainte, i-am uscat cu uscatorul de par, i-am pus in ureche si am plecat. Prietenei mele i-am aratat o cutie plina de cercei si am pus-o sa aleaga perechea care-i place cel mai mult. Erau o groaza de cercei elaborati, la care lucrasem ore in sir (nu exagerez!). Ea s-a uitat la toti si in cele din urma a zis: mie astia imi plac, si a aratat spre cerceii din urechile mele, pe care, v-ati prins, nu-i mai am. Deci mai sunt si alti adepti ai simplitatii.
Zilele astea am facut un set (cercei si medalion) din scoici. Suna ciudat? Asa as fi zis si eu pana sa vad scoicile. Cine mi le-a dat a zis ca-s scoici de ocean, oricum arata altfel decat scoicile de la marea noastra cea neagra.


Dupa ce am facut cerceii i-am probat si fetele au zis: oh, dar se asorteaza foarte bine cu geaca asta a ta. De ce nu-ti faci si tie o pereche? Stiti ca aveti dreptate, chiar se asorteaza, pe spate scoicile au o culoare mata gri-kaki, exact ca geaca mea. Si mi-am facut si eu niste cercei, numai ca mai simpli.



Si-mi plac foarte mult. Voua?

14 aprilie 2010

Radem noi radem si ne veselim, dar mai trebuie sa ne si distram. Pardon... muncim am vrut sa zic. Stiu ca n-am mai postat drighidele de ceva timp dar va spun un secret, am avut cateva zile in care n-am facut nimic. Uite-asa, am stat cu mainile in san si am asteptat sa-mi vina inspiratia. Din cauza asta am si ramas in urma cu ceva comenzi, lucru pentru care-mi cer mii de scuze. Dar acum gata, a dat inspiratia iar pe la mine, am poftit-o in casa, s-a asezat la birou, a scormonit prin toate cutiutele si ce-a iesit? In afara de o dezordine ingrozitoare? (La mine asta e un semn bun!). Au mai iesit cercei, inele, medalioane, brose. Nu-s toate finalizate, de aceea nici poze prea multe nu am. Totusi ultimele moviciuni pot sa vi le arat. Daca vi se pare ca inelul sau biluta au ceva albastru inchis, doar vi se pare, aparatul meu de fotografiat e foarte glumet, sunt doar movuri, lilauri, rozuri si poate putin bleu.









Set din ceramica de modelaj, acrilice, lac, baza metalica pentru colier cu incuietoare filetata, (fundita detasabila), inel cu diametrul reglabil - sold

13 aprilie 2010

Noi nu suntem asa

- Mami, putem sa luam un castron?
- Puteti.
- Dar niste ulei de masline? Putin-putin...
- Puteti.
- Dar niste zahar?
- Bineeee.
- Unde tinem noi faina?
- Lasa faina.
- Bine, dar putin parfum?
- Dar ce faceti voi acolo?
- O crema de fatza.
- Aoleu, sa nu va dati cu zahar si ulei pe fatza.
- Nuuu, stai linistita ca n-o facem ca sa ne-o dam pe fatza.
- Faceti o crema de fatza dar nu ca sa v-o dati pe fatza, atunci care ar fi motivul?
Maria:
- Voi oamenii mari sunteti foaaarte ciudati, tot ce faceti faceti cu un motiv. Noi nu suntem asa, asa ca nu mai intrebati!

11 aprilie 2010

Muntele- inceput si sfarsit (partea a III-a)

Pana in ziua excursiei mama s-a straduit sa ma convinga sa nu plec, ca e periculos sa plec cu atatia copii la drum. Eu insa stiam ce aveam de facut, alesesem traseu usor, de incepatori si nici n-ar fi fost frumos sa dau inapoi dupa ce se straduisera atata baietii sa nu ma supere. Ii testasem, multi nu mersesera niciodata cu trenul fara parintii lor (de cine-mi aminteau ei oare?), iar unul din baieti nu mersese cu trenul niciodata. Asa ca in gara, amintindu-mi de primul meu drum spre Brasov cand mi-a pus mama banii in mana sa ma duc sa-mi iau bilet, eu i-am dat imediat inapoi si i-am zis sa se duca sa ia ea (nu stiu ce-am avut, mi-era rusine, sau ce?), mi-a venit ideea sa ii las pe copii sa-si cumpere fiecare bilet. Asa am evitat si orice fel de discutii, deja auzisem ceva comentarii cum ca e convenabil sa fii profesor ca mergi in excursii pe banii elevilor. Deci, prin mana mea n-a trecut niciun ban, de asta puteti fi siguri.
Dupa ce ne-am vazut toti cu bilete, a ramas sa stam cuminti pe peron sa asteptam sa vina trenul. Daca am fi asteptat in deplina liniste totul ar fi fost perfect. Dar nu, se gasea sa ma strige cate cineva din 10 in 10 secunde si n-ar fi fost nicio problema daca mi-ar fi zis si ei alftel, dar toti imi ziceau "doamna-domnisoara" (mi-am facut-o cu mana mea, stiu). Nu mi-a placut niciodata sa fiu in centrul atentie, iar acum situatia era mai mult decat stanjenitoare pentru mine, ca daca la scoala, pusa la patru ace cu fusta si tocuri (cosmarul vietii mele!), aratam si eu (poate) o lecuta mai mare decat baietii, acum la bocanci, jambiere, hanorac (oh, daaa!), lucrurile pareau a sta invers. Aveam baieti cu un cap mai inalti ca mine, care ma strigau "doamna-domnisoara". O scena de tot hazul, cred ca le-am facut dimineata mai frumoasa multor navetisti. Am rasuflat usurata cand a venit trenul, credeam ca acolo o sa scap de privirile curioase ale celor care se intrebau ce e cu "doamna-domnisoara" asta. Numai ca in tren a fost si mai rau, ca dupa ce ne-am asezat care pe unde a gasit, si-aducea aminte cate unul ca are ceva sa-mi comunice, ceva ce nu mai suferea amanare si ma striga peste banci si in secunda doi vedeam cateva capete ridicate si priviri uimite, ba isi mai dadeau unii coate si susoteau intre ei. Mare belea cu "doamna-domnisoara" asta.
Cand am coborat din tren, i-am convocat pe toti la mine si le-am zis (citat aproximativ, cat a retinut si neuronul meu singuratic): "Fiti atenti, din momentul asta, pana ajungem acasa, toata lumea imi zice pe nume, dar doar in perioada asta, s-a inteles?" Oh, da, chestia asta a fost primita cu mare bucurie. Eu aveam oaresce retineri, ma gandeam daca nu cumva am exagerat. Ce aveam sa fac daca ma trezeam ca-mi spun pe nume si la scoala? Acum imi dau seama ca asta nu m-ar fi deranjat decat pentru ca mi-ar fi produs neplaceri in cancelarie, nu din alt motiv.
Asa, ce sa va mai spun? Drumul a fost destul de usor, vremea a fost frumoasa, de vaitat s-au vaitat doar fetele, unele, cele care aveau ideea preconceputa ca ele sunt niste printese si baietii niste printi care trebuie sa le care rucsacul, sa le dea mana cand trec peste un bustean cazut in poteca si alte chestii de-astea. Eu niciodata n-am fost pe principiul asta, muntele ne solicita pe toti la fel, ne face pe toti egali, iar baiatul nu-ti poate cara rucsacul pentru simplul motiv ca ARE SI EL UNUL. Si e preferabil sa ai un partener mai putin politicos langa tine, dar in plina forta si daca se poate si vesel decat unul lesinat in mijlocul potecii cu doi rucsaci in spinare.
M-a umplut de bucurie excursia asta, copiii nu mi-au creat probleme, erau fascinati de ce vedeau, ii vedeam de-acum privindu-ma cu mare admiratie, ceva de genul: unde ne-ati aduuuus... Si sincer, dupa ce i-am lasat sa-mi zica pe nume m-am simtit foarte in largul meu, ca-n vremurile bune din facultate cand mergeam cu muntzomanii mei pe coclauri si cantam si faceam glume, si era totul o incantare.
La intoarcere eram toti obositi, murdari, dar fericiti, si cum am pus piciorul in gara, toti, dar absolut toti au uitat cum ma cheama si eram iarasi "doamna-domnisoara" dar acum parca o spuneau altfel, pe un ton complice, parca spuneau, stim ca e o gluma, iti spunem asa pentru ceilalti, ca noi de-acuma suntem prieteni, dar numai noi stim asta si e mai bine asa, e secretul nostru.
Si daca pe coclauri avusesem eu grija de ei, acum le venise randul sa aiba ei grija de mine, o parte din baieti, m-au insotit pana la autogara, ca era intuneric de-acum, si cum ar fi fost sa se lege cineva de doamna-domnisoara? So sweet...

09 aprilie 2010

Muntele - inceput si sfarsit (partea a II-a)

Acum nu cred ca as mai fi in stare sa repet povestea cu lucratul in invatamant. S-au si schimbat lucrurile de atunci, si dupa parerea mea, numai in rau. In fine... altul era subiectul in propozitie.
Trebuia sa vorbesc despre baietii mei, cei carora le-am fost diriginta, eu fiind doar cu 7-8 ani mai mare, dar aratand exact ca ei.
Cand am intrat prima oara in clasa am vazut pe fetzele lor mirare. Atunci am interpretat mirarea lor ca fiind: "ooh, in sfarsit s-a gasit si pentru noi o diriginta", dar cred ca mai degraba era ceva de genul: "daca avem o colega noua, de ce are catalogul nostru in mana?" De emotii ce sa zic... Acum cand am reusit sa ma cunosc o lecuta, am ajuns la concluzia ca fiecare eveniment are alocata o "cantitate" maxima de emotii, atatea si nimic mai mult! Ori daca eu imi consum emotiile astea cu trei zile si trei nopti inaintea evenimentului, "stocul" fiind epuizat, la evenimentul cu pricina eu ma comport normal, nici urma de emotii. La inceput chestia asta ma enerva foarte tare, ca aveam impresia ca s-ar putea fara emotii absolut deloc, daca as fi si eu un pic mai altfel. Dar acum nu, nu cred ca se poate fara emotii, cel putin nu in cazul meu.
Incerc sa-mi amintesc o suparare pe care mi-au produs-o baietii si nu-mi vine nimic in minte. Nu erau chiar niste ingerasi, dar nu-mi amintesc sa fi facut vreuna boacana. Eu am realizat din start ca nu puteam fi nici prea dura cu ei, ca n-as fi fost credibila, dar nici sa-i scap prea tare din mana ca altfel mi s-ar fi urcat in cap. Ii lasam uneori, dar numai uneori, sa ma pacaleasca, adica ma lasam descusuta de cum a fost prin facultate, cum e in Brasov, bla-bla-uri din astea. Eu stiam ca nu-i interesa asta absolut deloc, dar cine lucreaza in invatamant stie ca elevii ar face orice ca sa te tina de vorba astfel incat sa nu-i asculti sau sa nu le predai. Si eu ii lasam din cand in cand sa creada ca m-au pacalit, ca asa fara sa-mi dau seama am uitat sa-i ascult sau sa le predau. Dar eu imi dadeam seama, dar aveam grija sa nu se repete prea des. Ei, dar cand le-am vorbit de munte am observat o schimbare, imi sorbeau cuvintele din gura, era o liniste desavarsita. Si atunci am stiut ca asta ar putea fi cheia succesului meu. Ca era mare presiune si de la directiune, cancelarie, copiii trebuiau tinuti in mana, iar eu ma simteam urmarita foarte de-aproape. Si la mine in cap s-a aprins un beculet. Le-am spus: uite, am sa organizez o excursie (mai mult o drumetie) la munte, dar am sa iau numai copiii care nu m-au suparat cu nimic si despre care nu am auzit nicio plangere la cancelarie. Poate n-o sa ma credeti dar din momentul ala chiar s-au transformat in niste mielusei. Si eu chiar eram hotarata sa-i iau numai pe cei cuminti. Acuma, cand faceau ei vreo traznaie nu se mai temeau de nota la purtare, veneau la mine sa-mi explice de ce s-a intamplat ce s-a intamplat si dupa ce-mi explicau ma intrebau daca i-am taiat de pe lista. Pentru ca eu chiar aveam o lista unde-mi notam, asa de ochii lumii, si de sperietoarea copiilor, cine ce boacana a facut.
Ma asteptau seara la terminarea programului, ca am uitat sa va spun ca invatam dupa-amiaza, si ma conduceau la autogara (aaah, colac pest pupaza faceam si naveta!). Asta din proprie initiativa, pentru ca ei cunosteau bine zona si pe acolo treceau multi vagabonzi, si culmea, multa vreme becul de pe stalpul din fata scolii a fost ars sau spart si nu venea nimeni sa-l schimbe desi domnul director daduse telefon si la politie. Asa ca ieseam din curtea scolii intr-o bezna desavarsita. Grija asta a lor m-a induiosat foarte tare, cumva ma simteam mai aproape de ei decat de colegii din cancelarie.
Inca de la inceput mi s-au adresat cu "doamnaaaa" (cine nu stie cum vorbesc elevii?) Numai ca eu nu eram casatorita si le-am aratat mana stanga cu degetele rasfirate si i-am anuntat ca abia cand o rasari acolo o verigheta, pe degetul inelar, abia atunci or sa aiba voie sa mi se adreseze asa. I-am vazut pusi in incurcatura dar nici nu le-am dat solutia ajutatoare. Asa ca de multe ori cand voia vreunul sa-l parasca pe un altul si inceapeau cu: "doamnaaaa, Vasilescu a...", eu ridicam repede, fara sa zic o vorba, palma stanga cu degetele rasfirate cat sa vada ca n-a rasarit verigheta si se oprea incurcat, de multe ori nici nu mai continua fiindca nu stia cum sa mi se adreseze. Recunosc, ma amuza sa-i pun asa in incurcatura, dar trebuia sa-mi scot si eu parleala pentru nenumaratele ore in care stateam si invatam si iar invatam si cand aveam un moment liber... iar invatam. Ca aveam multe ore si de diferite materii si la diferite clase si spun acum cu mana pe inima, cred ca eu invatam cel mai mult din scoala aia, daca nu cumva singura, ca era o scoala de meserii si elevii nu se omorau cu invatatul. Asa ca daca totul era plicticos si anost trebuia sa ma mai amuz si eu din cand in cand de ceva si mai faceam glume cu ei, ca v-am zis, eu daca nu fac glume sunt moarta! Deci, era problema asta cu adresatul, care in cele din urma s-a rezolvat foarte haios, imi ziceau "doamna", eu ridicam palma stanga si imediat se corectau, "domnisoara". Asa ca rezultatul a fost: "doamna-domnisoara". Prima, dupa elevi, care mi-a zis asa a fost femeia de servici si de aici n-a mai fost decat un pas ca sa-mi zica si colegii din cancelarie tot "doamna-domnisoara".
M-am tinut de cuvant cu excursia aia, mai ales ca-mi sfaraiau si mie calcaiele dupa o iesire. S-a dus vestea si la clasele celelalte, asa ca am primit cereri si de la clasa de fete. Am luat si cateva fete, desi va spun sincer ca ma gandeam ca or sa-mi faca mai multe probleme decat baietii.
Unul din baietii mei, cumva liderul clasei, cel care era ascultat si urmat de toti, m-a informat ca maica-sa nu prea l-ar lasa. Si cum statea in apropierea scolii, m-a intrebat daca vreau eu sa trec intr-o zi s-o conving. Sigur ca da. Eu o mai vazusem pe maica-sa, era vanzatoare la un aprozar, cumparasem ceva de acolo si ea ma apostrofase, fara sa stie cine sunt, sa nu mai pun mana pe rosii, stiti stresul tuturor, sa nu pipai marfa (Vreun proces de hartuire, ceva? Sa nu dau vreo idee...)
Asa ca am sunat la usa apartamentului respectiv, mi-a deschis baiatul, a aparut si mama, am vazut uimire pe fata ei (mai vazusem eu uimirea asta pe fata multora, deci eram obisnuita), si parca ceva in plus, un schimb de priviri cu fiul ei si un zambet intr-o parte, ceva de genul: cu copilul asta vrei sa te las eu la munte? Ba chiar m-a intrebat direct: "si ai curaj sa pleci cu toti copiii astia la munte?" M-a deranjat foooooarte tare ca mi-a vorbi la per tu. Eu venisem pregatita, venisem cu harta, i-am aratat traseul pe care urma sa-l parcurgem pe jos, lista cu ce trebuia sa aiba baiatul in rucsac, orele la care erau trenul de dus si de intors. Era totul planificat cu precizie, n-avea ce sa nu iasa, trebuia doar sa ne rugam de vreme buna. Cand am plecat doamna a zis ca nu-i nicio problema, o sa mearga si fiul ei, si chiar mi-a spus: "mai poftiti pe la noi". Eu asta am inregistrat-o ca pe o victorie, nu ca o convinsesem sa-si lase baiatul in drumetie ci pentru ca trecuse de la "ai curaj" la "mai treceti", intelegeti ce vreau sa zic.
Dar... mai e si maine o zi. (Hihihi, daca mai folosesc mult formula asta o sa devina ca "traim in Romania..." a lui Mircea Badea)


07 aprilie 2010

Muntele-inceput si sfarsit (parte I )

Muntele l-am vazut de-aproape prin clasa a noua. A fost o excursie mai... nu stiu cum. Erau rezervate cateva vagoane dintr-un tren, special pentru liceeni. Eu la munte nu mai fusesem, singurele concedii petrecute cu parintii... evident la mare. De fapt unul. Da, parintii mei nu erau prea plimbareti. Pentru concedii exista mereu ceva mai important de facut. In fine...
Am fost emotionata sa plec singura de acasa, cu trenul, evident nici asta nu mai facusem (singura). Era iarna, nu-mi spusese nimeni cum trebuie sa ma imbrac, sau poate spusese cineva sa ne imbracam bine, nu mai stiu. Eu prin imbracat bine, la cat sunt de friguroasa, intelegeam sa iau pe mine tot ce am in dulap. Dar stati linistiti, pe vremea aia dulapul meu nu era chiar asa de intzesat.
Deci, cel mai potrivit mi s-a parut sa iau paltonul verde care mai avea putin si ajungea la pamant, mobutii imblaniti si ceva pulovere, cred. A trecut mult de-atunci, nu-mi amintesc toate amanuntele, stiu doar ca ne-am dat jos din tren in Predeal si am plecat spre partie. Eram foarte multi liceeni, cine a venit cu noi ne-a informat la ce ora este trenul de intoarcere, deci sa avem grija sa fim in gara la ora aceea daca cumva ne pierdem de grup. Cum sa ma pierd de grup, gandeam eu, ia uite aici ce "popor" de liceeni in jurul meu...
Am ajuns pe partie si am fost oarecum uimita, ce sa faci pe partie fara sanie? Cred totusi ca aveam colegi mai bine informati ca mine, venisera pregatiti cu saci si alte chestii care alunecau pe zapada. Nu stiu daca am fost bucuroasa la prima mea intalnire cu muntele, mai degraba nu, am realizat destul de repede ca nu-s imbracata corespunzator, blana mobutilor mi se imbibase de zapada, in scurt timp apa ajunse si la sosete, haina care-mi ajungea pana la mobuti ma exaspera ca nu ma lasa sa ma misc liber, deja inghetasem si gandul ca trebuie sa stau asa pana seara imi dadea fiori. N-au fost de ajuns toate astea, a trebuit sa ma pierd si de grupul meu. Poate nu-mi amintesc bine chiar tot, dar cum stateam eu pe partie SPERIATA imi amintesc perfect. Parca intrasera in pamant toti colegii mei. Acum nu mai faceam altceva decat sa urmaresc toti sacii alunecatori si toate saniile care treceau pe langa mine, sa vad daca pe ele sunt fetze cunoscute. Si daca erau ce aveam sa fac, sa ma agat de sanie sau de sac ca sa nu-i mai pierd din nou? Poate nu pare, dar pentru mine ala a fost un moment groaznic. Incercam sa refac in minte drumul partie-gara, sa vad daca-s in stare sa ajung la ora potrivita la tren. Nu prea eram convinsa nici de asta, ca eu fusesem sigura ca o sa ma intorc cu "turma" si nu-mi luasem repere pentru intoarcere. Cred ca aveam lacrimi in ochi cand am vazut o figura cunoscuta, prea cunoscuta ca sa fie adevarat. Intai am zis: n-are cum sa fie el ca el e la Brasov. Si s-a mai apropiat putin si cand am realizat ca era intradevar frate-miu m-am pus pe alergat, am alergat pentru ca as fi alergat oricum, ca mi-era dor de el, nu-l mai vazusem de mult si acum, in mod exceptional, alergam pentru ca el era SALVAREA MEA!!! Cand am ajuns la el l-am imbratisat atat de tare si atat de lung ca nu-mi mai venea sa-i mai dau drumul. Mi s-a parut o minune intalnirea asta. Ca daca ne dadeam intalnire aveam mai putine sanse sa ne intalnim in aglomeratia aia decat asa pe nestiutelea. M-a prezentat colegilor lui si i-am auzit pe acestia spunand: "Daaa...sigur... sora-ta...las' ca nu-i zicem nimic Corinei".
In sfarsit, partea care mi-a placut cel mai mult: am mers cu George si cu colegii lui la restaurant. Nu stiu ce am mancat dar stiu ca era CAAAALD si BINE. M-a dus frate-miu la tren la ora potrivita, deci a fost o zi minunata. Nu stiu daca m-a intrebat cineva cum a fost la munte, dar doar asta ar fi putut fi raspunsul: A fost misto la munte... ca m-am intalnit cu frate-miu!
Dupa cum se vede prima intalnire cu muntele nu m-a impresionat prea tare. Am stat insa 5 ani in Brasov, cel mai frumos oras din Romania (pentru mine!) si m-am indragostit iremediabil de munte.
Dupa ce am terminat facultatea m-am intors acasa. Asta a fost o ruptura pe care greu am acceptat-o. Iubeam orasul, iubeam muntii, iubeam libertatea pe care o aveam. Nu puteam accepta ca toate astea se sfarsisera pentru mine. Stiu ca am stat mult in gara inainte de a ma sui in trenul spre casa, am pierdut toate trenurile pe care le puteam pierde. Stiam ca ma pot intoarce in Brasov oricand, ca mai aveam multi prieteni inca studenti, cu care mai puteam merge pe munte, dar nu mai era acelasi lucru. Mergeam spre casa, unde trebuia sa-mi caut de lucru si unde trebuia sa-mi continui viata.
Si am ajuns acasa, unde parintii mei, fericiti ca li s-a intors copilu' acasa, au facut tot posibilul sa ma simt in continuare asa, adica un copil. La un moment dat asta devenise extrem de daunator pentru mine. Cu serviciul era deja nashpa. Treceau zilele si eu aveam tot mai putine sperante sa-mi gasesc ceva pe meseria mea. La inceput a fost reconfortant sa vad ca toata lumea din jur era interesata sa-mi gasesc eu de lucru. Te bucura, nu, sa vezi ca vine vecinul la tine cu un ziar in mana sa-ti arate un anunt de angajare pe un post care ti s-ar potrivi. Dar cand vezi ca e vorba de un post de vanzatoare la un chiosc, sau de unul de gardian public, parca-ti piere zambetul... Pai bine, nenisorule, da' aicea scrie "studii minime - 10 clase", eu ce fac cu alea 7 in plus pe care le am? Dar ti-ai gasit sa incurci nenisor batran trecut prin toate. "Pai scrie minim, nu zice ca n-ai voie mai multe". Da, dar uite, mai zice sa fii apt sa porti arma, ma vezi pe mine cu arma la sold? Poate asa pe post de balast, sa nu ma zboare vantul. "Ei lasa, tu du-te acolo, ca s-o gasi si pentru tine un post la un birou". Da, sigur, deja e un birou cu numele meu pe el, ma asteapta sa-l pazesc cu arma la brau. Devenise deja stanjenitor, auzeam tot mai des, spus in soapta: da, e clar, fata asta nu vrea sa se angajeze.
Dar intr-o zi aflu ca o scoala duce lipsa de profesori si deja era octombrie. Ei, asa mai veniti de-acasa, mai lucrasem eu un pic in invatamant, nu ca ma topisem dupa activitatea asta, dar era ceva. Asa am ajuns pe la inspectorat unde un domn inspector m-a primit binevoitor, m-a intrebat daca facusem Pedagogie in facultate (normaaaal!) si ca daca vreau pot incepe de luni. Dupa aceea a inceput sa rasfoiasca hartiile si sa-mi enumere ce materii as fi avut de predat. Maaaama, da' multi profesori mai lipsesc la scoala asta, si eu un firicel de fata tre' sa ma impart in atatea bucati sa acopar toate golurile astea? Da, a fost raspunsul, ah, si mai e si chimia, sper ca te descurci cu chimia. Ah, nu, orice, mai pune o japoneza, o chineza orice limba straina, dar nu chimia, il imploram eu in genunchi pe domn' inspector. Imaginar bineinteles, pentru ca de zis am zis: sigur ca ma descurc cu chimia.
De la scoala asta am amintiri si d-alea si d-alea, daca intelegeti ce vreau sa spun. Profesorii m-au primit fara prea mult entuziasm, (ca sa nu zic "fara pic"). Eu am facut marea greseala sa raspund cu o gluma la intrebarea daca sunt nepoata inspectorului. Ca asa sunt eu, daca nu fac glume, unele stiti voi, neprajite, nu ma simt bine. Si uite asa dupa gluma asta, toti profesorii au inteles ca eu sunt nepoata inspectorului care-mi daduse verde sa incep orele la scoala respectiva. Pai daca era unchiul meu nu l-as fi convins eu sa-mi taie de pe lista afurisita aia de chimie? N-am sesizat imediat pericolul, ca eram si eu un pui naiv, dar profesorii ma ocoleau cat puteau de tare, ba imi dadeau activitati suplimentare cand voiau sa scape de mine din cancelarie, pentru ca, v-ati prins, eu daca eram nepoata de inspector nu se putea sa nu "scap" ceva din bucataria interna a scolii. Dar cu timpul cred ca am reusit sa-i conving ca s-au inselat, desi nu m-au lasat niciodata sa fiu prea de-a lor.
Cu elevii a fost o chestie... Cred ca a fos un act de inconstienta din partea mea sa ma angajez ca profesor suplinitor (ca nu pot sa zic "profesori", desi tineam locul multora) la o scoala de meserii, unde elevii, cei mai mici, aveau cel putin 14-15 ani. Cam de atat aratam si eu. Dar cred ca inconstienta asta m-a facut sa reusesc sa trec prin toate. Dupa ce am facut cunostinta cu noii mei colegi de serviciu, am fost informata rapid ca sunt diriginta la clasa a IX-a. Oh, ce onoare pe capul meu! La o clasa de baieti! Intai am ramas fara aer, apoi in inconstienta mea am zis: ah, pai eu intotdeauna m-am inteles mai bine cu baietii. Si chiar asa a si fost. Glumeam cu prietenii mei din facultate (o sa ajung eu sa povestesc despre ei) si le ziceam: mai baieti, voi sunteti cele mai bune prietene ale mele!
Deci, am luat catalogul si am deschis usa clasei unde se gaseau toti baietii carora urma sa le fiu diriginta. Nu stiu daca era galagie, stiu insa ca elevii stateau in banci si eu in primul moment am zis: Baaai, baai, bai baieti, ce-ati facut, ati ocupat toate bancile? Pai eu unde mai stau? (In gand bineinteles). E greu sa treci de la locul din amfiteatru camuflat (ca sa zic asa) de 150 de colegi, la locul singular, unic, doar pentru tine, de la catedra. Si va dau cuvantul meu ca multa vreme, cand intam in clasa cautam in primul rand un loc liber in banca.
Stiu ca pana aici, partea a doua a povestii pare a nu avea legatura cu muntele. Ba are, si prea are, pentru ca el m-a ajutat sa-mi apropii copiii. Dar, mai e si maine o zi...